Video Colțul de rai de la granița României unde oamenii trăiesc ca acum sute de ani. Drama unui sat uitat de lume REPORTAJ

Pe locurile unde vânătorii de mamuți își doborau prada acum 40.000 de ani, astăzi înflorește un adevărat colț de rai, un spectacol desăvârșit al naturii, pe frontiera de nord a României. În mijlocul paradisului, se dă însă o luptă dramatică pentru supraviețuire, marcată de sărăcie lucie. 

Pe meandrele Prutului la Cotu Miculinți FOTO Cosmin Zamfirache

Prutul străbate granița de est a României pe o lungime de aproape 900 de kilometri. Intră în țară pe la Oroftiana, județul Botoșani, și se varsă în Dunăre pe la Ostrovul Prut, lângă Reni, la est de Galați. În drumul său de la Hoverla până la Reni, Prutul creează o lume aparte, un univers acvatic de o frumusețe incredibilă, probabil unică în zona est-central-europeană.

Parte a acestei lumi este și un mic „golf”, născut de o meandră repezită a râului, chiar în malul românesc, într-unul dintre cele mai uitate de lume locuri din țară. Aici, pe frontiera nordică a României, pe ultimele fruntarii ale Uniunii Europene, la 50 de kilometri de municipiul Botoșani, s-a născut, de-a lungul mileniilor, un colț de rai, poate unul dintre cele mai frumoase locuri din zona de nord-est a țării.

Poartă numele de Cotu Miculinți, se află în comuna Coțușca, județul Botoșani, și are o istorie de cel puțin 40.000 de ani. Este un tărâm pe care odată îl străbăteau vânătorii de mamuți, urmărind uriașii epocii glaciare. În mijlocul acestui paradis rural-acvatic se ascunde însă o lume dramatică a sărăciei, plafonării, lipsei de perspectivă, un univers al caselor de chirpici și al pâinii câștigate cu sudoare, lacrimi și sânge. Aproape un teritoriu al disperării, dar nu și al dezumanizării. Oameni care continuă aceeași luptă pentru supraviețuire, zi de zi, ca strămoșii lor din paleolitic.

Tărâmul fânețelor, zăvoaielor și apelor. Locul unde s-a inventat paradisul

Ca să ajungi la Cotu Miculinți, care literalmente înseamnă o buclă sau un cot al râului (și aici ne referim la râul Prut), trebuie să pornești din municipiul Botoșani și să te îndrepți către Săveni. Iar din Săveni cauți drumul către comuna Coțușca.

Cel mai bine este să folosești GPS-ul, pentru că te îndrepți către unul dintre cele mai uitate de lume locuri din România. După 50 de kilometri străbătuți de la Botoșani, la Coțușca virează dreapta către Ghireni. Mai ai încă 11 kilometri și ajungi la Cotu Miculinți, pe ultima frontieră a României. Propriu-zis, așa cum ne dă de înțeles și numele locului, este de fapt un „golf” format de o meandră a Prutului în malul românesc.

De cealaltă parte este Republica Moldova. Deși ne așteptăm să mergem către un loc aparent rupt de civilizație, avem surpriza plăcută să descoperim că până în satul Cotu Miculinți avem un drum asfaltat de cea mai bună calitate. Odată ce am intrat în cătun și ne pierdem pe ulițele care duc către Prut, ajungem în paradis. Un paradis terestru. Râul zămislește întreaga zonă. Îi dă sens, îi dă viață. Până la apele sale te strecori, ca-n basme, pe ulițe strecurate prin tuneluri de vegetație.

Fânețele și pădurile de la Cotu Miculinți FOTO Cosmin Zamfirache

Nu năpădite de buruieni, ci organizate efectiv arhitectural de Mama Natură. Iar prin aceste vortexuri de verdeață te petrec păsări cântătoare de toate felurile, ca în alegoriile imaginate de autorii renascentiști. Din tunelurile pădurii, care efectiv îmbracă satul, ieși direct în fânețele întinse de pe malurile Prutului.

Parcă privești o galerie de artă cu opere pastorale. În jur, numai miresme rurale, din acelea care te îndeamnă să te trântești pe spate și să-ți afunzi privirea în profunzimea cerului. „Când intri prin pădurice și ajungi în fânețe, uiți de tot. Deci dacă ai necaz, du-te pe malurile Prutului. Începi să râzi deodată, plângi și râzi, scoți tot răul din tine. Nu știu cum să explic, că nu le am cu vorbele. Acolo, în lunca Prutului, uiți că ești tu, ești altul. Ca un copil, să vă spun așa”, mărturisește un localnic.

Pe malurile Prutului FOTO Cosmin Zamfirache

Din fânețe se ajunge rapid în zăvoaiele Prutului, iar un întreg paradis acvifaunistic ni se dezvăluie. Păsări ca-n Delta Dunării, liniște, legănată doar de zgomotul păsărilor, al cosașilor și al apei. Abia intuit, ca o simfonie ambientală. „Eu am lucrat mult într-un domeniu stresant și dormeam greu noaptea. Aveam insomnii. Ei, când veneam la părinți în concediu, veneam aici, pe malurile Prutului, și mă uitam la păsări, ascultam natura. Dormeam pe o pătură neîntors. Aveam energie o săptămână întreagă. Aici este un loc binecuvântat, domnul meu”, ne mărturisește un pensionar care a locuit la oraș și s-a retras la țară. În Lunca Prutului, din județul Botoșani, trăiesc, mai ales în perioada verii, peste 200 de specii de păsări protejate prin lege, transformând zona în ceva unic.

Ulițe pierdute prin tuneluri de vegetație FOTO Cosmin Zamfirache

Cele mai importante specii care pot fi observate în zonă includ egreta mare, egreta mică, stârcul galben, stârcul cenușiu, stârcul pitic și țigănușul. Dar pot fi întâlnite și răpitoare rare, precum acvila mică, șoimul dunărean, vânturelul mic și șorecarul comun. Nu lipsesc nici lebăda de iarnă, barza neagră, pescărușul albastru și lopătarul.

„Oamenii se împotmolesc aici. Nu ai posibilități să evoluezi”

În cătunul îmbrățișat de acest colț de rai zămislit de Prut la Cotu Miculinți are loc o adevărată dramă. A sărăciei, lipsei de perspectivă, a disperării. În sat trăiesc cel mult 300 de suflete. Mai ales bătrâni și familii sărace, cu ceva copii. Își duc traiul în frumusețea de peisaj, dar cu necazurile și strădania lor de a supraviețui. Au case mici, pierdute aproape prin vegetație. Cei mai gospodari au locuințe de mai mare dragul. Mici, cochete, curate, îngrijite. Cei săraci, care nu au nici după ce bea apă și, bașca, cu mulți copii în întreținere, trăiesc în locuințe din cărămizi de chirpici. Unele încă netencuite și cu tablă ruginită pe casele tot mai dărăpănate.

În centrul satului se află un soi de clădire semiabandonată, cu găuri în tencuială. Oamenii spun că este un cămin cultural. Ceva mai încolo, pe o uliță pietruită, se află o școală nou-nouță. Oamenii zic că a costat vreo 150.000 de euro. Dar are lacătul pe ușă. Erau prea puțini copii în sat pentru o școală așa de mare și îi duc la școala din centrul comunei cu microbuzul. În sat nu este decât un magazin și, așa ca într-o distopie de prost gust, o stație de autobuz smart, năpădită de buruieni. Semn că puțini părăsesc satul către oraș. În rest, un drum care pare că se afundă direct în pădurile care dau spre Prut.

Oamenii adunați la vopsit troița FOTO Cosmin Zamfirache

Un drum care pare că duce la capătul lumii. Pe ulițe se joacă copiii. Ca acum un secol, de-a mijoarca, cu cercul, cu mingea, cu biciclete (cei care sunt mai înstăriți). Câțiva oameni vopsesc cu evlavie o troiță de la răscruce de ulițe. Alții, arși de soare, muncesc pe brânci, la animale, pe ogoare sau la reparat case de chirpici. Au palmele bătucite de muncă, umflate și pline de bășici. Așa cum pot, cu aceleași mâini prind gâtul unor sticle de bere și beau cu poftă, când fac pauză. O lume pestriță, arhaică, dar în același timp pătrunsă de un strop de modernism. Automobile, biciclete și telefoane mobile, într-o lume a truditorilor pământului. La Cotu Miculinți nu există serviciu. Adică locuri de muncă stabile. Oamenii trăiesc ca acum mii de ani, cu ce le oferă pământul și creșterea animalelor. Unii, mai întreprinzători, pleacă în străinătate. Dar nu de tot.

Un loc al sărăciei FOTO Cosmin Zamfirache

Îi cheamă mereu pământul acesta din meandrele Prutului. Preferă să meargă doar sezonier, să facă rost de bani pentru a mai supraviețui un an, și încă unul, și încă unul. Își fac o casă, își cumpără o mașină, un televizor sau o bicicletă la copil. „Aici, pe malurile Prutului, se trăiește foarte greu. Nu este nicio sursă de venit. Nu este nimic de muncă. Doar ce ținem câteva vaci și atâta. Să aduni un bănuț tot pentru ele, să faci rost de mâncare pentru animale. Tinerii pleacă în alte țări, iarăși vin, iarăși pleacă”, mărturisește o localnică. Un alt sătean, dintre aceia care vopseau troița la răscruce, spune că aici, la Cotu Miculinți, oamenii se împotmolesc. Adică se plafonează. Trăiesc de pe o zi pe alta.

„Dacă mai apuci să ieși pe afară să mai faci un ban, ai din ce trăi, dacă nu, rămâne agricultura, zootehnia. Cel mai greu este că oamenii se împotmolesc aici. Nu ai nicio posibilitate să evoluezi. Nu poți să-ți faci o situație financiară acceptabilă, să ai din ce trăi. E bine dacă ai sursă de venit. Dacă nu ai sursă de venit, este foarte dificil. Rămâne agricultura, unde suntem la mila lui Dumnezeu”, mărturisește săteanul.

„Muncim. Altă șansă nu este”

Pe uliță, către magazin, ne întâlnim cu Ionică. Este o mână de om, ars de soare, cu mâini noduroase și foarte hotărât. Este unul dintre oamenii care luptă pentru supraviețuire la Cotu Miculinți. Nu are voie să se îmbolnăvească sau să spună că astăzi nu are chef. A rămas singur cu două fete și trebuie să le întrețină. Așa că muncește zilnic pe unde apucă. Nu refuză nimic, oricât de greu ar fi. „Cum supraviețuiți aici? Sunt locuri de muncă?”, am întrebat.

„Este greu de muncă aici. Nu prea este. Dar muncim”, răspunde săteanul și ne arată mâinile umflate și zdrelite. „Merg unde prind, cu ziua. Nu mă dau îndărăt de la nimic. Și acum cumpăr o pâine să am pachet, mă duc la treabă. Sunt singur și am două fete. Trebuie să fac. Câteodată mă satur de muncă. Dar fac cruce să-mi sară gândul rău, mă spăl pe față și am plecat la treabă. Muncim”, adaugă săteanul.

Câțiva copii se joacă pe ulițe FOTO Cosmin Zamfirache

„Aici viața este frumoasă. Dar numai așa, ca să vii în concediu sau să ai pensie. Ca să trăiești aici, să te întreții, este muncă multă. Sunt mulți bătrâni în grija oamenilor, copii. Școala este la comună, aici a fost desființată”, mărturisește și părintele Cornel Coțovanu. Prin sat, pe lângă localnicii arși de soare și preocupați pe unde să-și mai câștige pâinea, se află și oameni veniți de la oraș. Să se bucure de liniște și natură. „Este foarte frumos aici. Eu stau la Botoșani, dar vin vara. Pentru localnici este foarte greu. Nu au locuri de muncă”, mărturisește o femeie venită cu nepoata la țară.

Un tărâm al vânătorilor de mamuți

Acest blestem sau legământ al luptei pentru supraviețuire parcă a fost transmis, la Cotu Miculinți, din veac în veac. Locul are o istorie de cel puțin 40.000 de ani. Aici, în timpul ultimei glaciațiuni, au trăit vânătorii de mamuți. Triburi preistorice ale căror vestigii, arme, unelte și vetre au fost găsite de arheologi la Cotu Miculinți. Au fost descoperite inclusiv rămășițele victimelor lor. Zona abundă în silex, un material esențial pentru populațiile paleolitice în realizarea de arme și unelte. Locul unde au fost găsite cele mai multe vestigii a fost punctul „Gârla Mare”, un sit arheologic de importanță internațională. Situl, cu rădăcini în Paleoliticul Mijlociu, oferă dovezi despre primii oameni moderni și comunitățile de vânători de mamuți din spațiul carpato-nistrean. Importanța sitului a dus la definirea unei entități specifice în literatura de specialitate, denumită „Cultura Cotu-Miculinți”.