„Soldaţii“ credinţei: zeci de pelerini din Şirioara parcurg an de an, pe jos, 100 de kilometri pentru a se ruga la Mănăstirea de la Nicula
0An de an, cu două zile înainte de Sfânta Marie, zeci de credincioşi din satul bistriţean Şirioara îşi iau rucsacul în spate şi pornesc spre Mănăstirea Nicula. Drumul, care însumează aproape 100 de kilometri dus-întors, nu este făcut cu maşina sau cu trenul, ci pe jos. Credincioşii spun că voinţa şi credinţa îi ajută să nu simtă durere, oboseală şi nici nevoia de somn.
De aproape un secol, sătenii din Şirioara îşi iau rucsacul în spate şi se pornesc, cu două zile înainte de Sfânta Marie, spre Mănăstirea Nicula din judeţul Cluj, situată la 50 de kilometri de localitate.
Drumul este făcut pe jos, peste dealuri, prin păduri, prin zone greu accesibile, care ar pune probleme şi celor obişnuiţi cu drumeţiile montane. Cu toate acestea, zeci de persoane, printre care şi copii de 10-12 ani şi bătrâni trecuţi de 65 de ani, parcurg acest drum al credinţei.
Credincioşii pornesc din biserică, unde primesc binecuvântarea preotului din sat, şi se întorc tot în lăcaşul de cult, unde li se spune o rugăciune specială şi li se mulţumeşte pentru sacrificiul făcut.
Plecarea are loc sâmbătă dimineaţa, la ora 5:00. Sâmbătă seara, grupul de pelerini, condus de un prapor, care le anunţă venirea, ajunge la mănăstire, după în jur de 12 ore de mers pe jos. Acolo, credincioşii se odihnesc câteva ore, după care iau parte la slujbele organizate de preoţi.
Ionuţ Timoce: „Ne ajută Maica Sfântă şi voinţa să ajungem cu bine”
Deşi apucă să doarmă doar câteva ore în cele trei zile petrecute pe drum şi la mănăstire, credincioşii spun că nu simt oboseală, durere, foame sau nevoia de somn.
„Cea mai grea porţiune e aici, aproape, la Feleac, e drumul de piatră şi e în pantă, cam 4 kilometri. Ne ajută Maica Sfântă şi voinţa să îi parcurgem cu bine”, a declarat Ionuţ Timoce, unul dintre pelerini.
„Liantul” acestui grup este doamna Anuca, care, la cei 67 de ani ai săi, face faţă cu brio acestui drum obositor. Mai mult, întrebată dacă ştie câţi kilometri face în total la fiecare călătorie, doamna Anuca spune: „Nu ştiu, nu i-am măsurat niciodată şi nici nu mai contează”.
Aceasta merge, de regulă, cu fiul şi fiica sa în această călătorie spirituală. Fiul său este şi cel care poartă praporul, steagul cu însemne religioase, ce însoţeşte grupul.
Sătenii întâmpină grupul de pelerini cu lumânări aprinse
Luni seara, chiar de Sfânta Marie, grupul s-a întors în sat. Deşi erau extenuaţi şi probabil aveau dureri din cauza kilometrilor mulţi parcurşi, iar o ploaie mocănească i-a acompaniat îl ultimul kilometru de drum, pelerinii au străbătut uliţele satului zâmbitori, fredonând un cântec dedicat Maicii Domnului.
La acest obicei religios participă întreg satul. Pelerinii sunt întâmpinaţi cu lumânări aprinse, iar copiii merg până în capătul satului şi vin până la biserică alături de credincioşi.
După ce parcurg una dintre uliţele satului, pelerinii merg la biserică, unde sunt aşteptaţi de preot. Înconjoară biserica de trei ori, după care asistă la o mică rugăciune dedicată lor.
”Încercăm pe cât putem să păstrăm tradiţia aceasta. După mine, ei sunt un fel de soldaţi, care pleacă într-un război sfânt. Să mergi 45 de kilometri pe jos, pe ploaie, vânt sau căldură, să ajungi la Maica Domnului, să duci vestea şi steagul nostru şi după care să te întorci pe jos, nu e puţin lucru”, susţine preotul Petri Radu Viorel.
Se încarcă comentariile...
