Arad: Ovidiu Cismaş şi Adi Moldovan, la poalele muntelui Kilimanjaro (Jurnal de expediţie)

Ovidiu Cismaş şi Adrian Moldovan au povestit primele impresii din expediţia în Kilimanjaro.

Am ajuns cu bine în Tanzania, după un zbor de 9000km /13 ore, cu escală în Amstredam. Africa de est a anului 2009 diferă foarte mult de continentul negru descris în romanele lui Jules Verne, dar ceea ce vedeţi pe Discovery e 100 la sută adevărat.

Aproape toate maşinile sunt albe şi aproape toţi oamenii sunt... negri!

În general aşa, ne simţim ca acasă, pentru că Tanzania nu e mult diferită de România, ca şi haos şi stil de viaţă.

Aeroportul pe care am aterizat, Kilimanjaro, nu diferă mult de gara CFR din Aradul Nou, spre exemplu. Aerul exotic este dat de multitudinea de maşini, aproape toate albe (!), vechi şi foarte vechi, de producţie americană, într-o stare tehnică deplorabilă.

Fiind o fostă colonie britanică, în această ţară se conduce pe partea stângă a şoseslei. 'Conduce' e mult spus, având în vedere modul în care participanţii la trafic înţeleg să meargă 'preventiv'.

În doar 30 de minute am asistat la două accidente, dintre care unul tragi-comic în care un mopedist era să fie luat în plin de un microbuz ce circula cu viteză excesivă, mopediatul pentru a-şi salva pielea a ieşit efectiv în decor şi a intrat în plin într-un pom, totul încheindu-se cu o tumbă.

Faza adeclanşat blitzurile turiştilor, dar localnicii au rămas insesibili, robabil faza făcea parte din banalul cotidian.

E plin de microbuze (tot albe, evident!) doldora de locanici, mijloacele de transport cele mai utilizate, care se întrec pe drumurile neasfaltate într-o goană nebună de ajunge primele în următorul oraş, pentru a lua cât mai mulţi clienţi.

Peisajul este dominat de iarba uscată a savanei ecuatoriale şi de imensul Kilimanjaro, care domină linia orizontului spre nord. Oamenii sunt săraci şi deseori obositori în efortul lor de a-ţi intra în graţii pentru un bacsiş. Oraşul Moshi, mic şi răsfirat printre arbori, nu are case mai mari de un etaj şi 'case' e mult spus, 75 la sută dintre acestea sunt simple cuburi parcă din carton.

Oraşul e un furnicar de oameni care aleragă în toate părţile, aparent fără treabă, cărând bagaje (inclusiv pe cap), vorbind cu voce tare în swahili (limba oficială în Tanzania) şi gesticulând.

Un aspect interesant şi lăudabil: la aterizare pe aeroport am fost preluaţi de un grup de asistenţi medicali în halate albe, cu măşti pe faţă, precum într-un film de aventuri, care au insistat în completarea unor formulare medicale din care să reiasă că avem o stare de sănătate adecvată intrării în ţară.

În plus, când ne-am prezentat pentru aplicarea vizei, la vederea paşapoartelor româneşti, funcţionara a început să caute într-un teanc de dosare, să vadă ce dihanie de ţară o mai fi şi asta "România", şi sub ce regim intrăm- dar până la urmă, prin nu ştiu ce minune, nu doar că totul a fost ok, dar ne-a mai şi acordat vizele gratis, în condiţiile în care toţi ceilalţi turişti au plătit 25 USD de persoană.

Cred că e vorba de un protocol între România şi Tanzania.

Alt aspect, aici ziua e foarte scurtă, la 7 seara e întuneric beznă şi deşi ne aflăm la ecuator, e surprinzător de răcoare noaptea.

Din Tanzania, pentru Arad, Ovidiu Cismaş şi Adrian Moldovan