Cum era prostituţia în urmă cu 100 de ani. Primarul dădea aviz pentru deschiderea bordelurilor, clienţii fideli aveau abonament

În secolul trecut, prostituţia în România era un fenomen obişnuit. Mii de prostituate îşi câştigau traiul practicând cea mai veche meserie din lume, după reguli bine stabilite şi supravegheate de autorităţi.

Prostituţia nu se practica la colţ de stradă sau în baruri, ci era admisă doar în bordeluri, care nu puteau fi amenajate oriunde. Legile stipulau clar faptul că un bordel putea fi amenajat numai în case situate în vecinătatea grădinilor, a parcurilor sau a crâşmelor.

”Se vor considera case de prostituţie o casă în care locuiesc sau se adună una sau mai multe femei prostituate sub patronajul propritarei sau locatarei acestei case care este responsabilă pentru paza bunei ordine. Asemenea se vor considera ca case de prostituţie locuinţele în care şed două sau mai multe prostituate impreună, fără a se afla sub patronajul unei dintre ele”, stabileşte un document publicat în Monitorul Oficial din noiembrie 1905.  

Primarul dădea aviz pentru deschiderea caselor de prostituţie

Primarul era cel care dădeau avizul pentru deschiderea unei case de prostituţie într-o localitate, iar municipalitatea era responsabilă pentru menţinerea unei evidenţe a localurilor de gen în Registrul caselor de prostituţie. Erau înscrise în registrul prostituatelor ”toate femeile care au fost supuse vizitaţiunilor medicale, din partea medicilor comunali, toate femeile majore care vor declara primarului că voiesc a exercita prostituţia, toate femeile majore a căror prostituţie va fi de notorietate publică”.

După legile în vigoare, la începutul anilor 1900, prostituatele se împărţeau în două categorii: cele care locuiau singure şi cele care locuiau în case de toleranţă, sub supravegherea unei ”factoriţe”. La scrierea în Registrul prostituatelor fiecare femeie primea un libret de sănătate.

Prostituatele aveau obligaţia de a avea o condică personală, în care treceau atât vizitele medicale, cât şi numărul clienţilor. Clientul bordelului avea dreptul să ceară carnetul de sănătate pentru a vedea dacă dama de companie este la zi cu controalele medicale.

”Băieţilor în vârstă mai mică de 17 ani nu le este permis a intra în case de prostituţie”

Regulamentul de funcţionare a caselor de prostituţie stabilea clar ce au voie să facă damele din casă şi cine nu are voie să intre în căminul lor.

Prin lege se stabilea că ”băieţilor în vârstă mai mică de 17 ani nu le este permis a intra în case de prostituţie, iar femeile care dirig aceste case sunt responsabile pentru executarea acestei prohibiţiuni”.”Perdelele ferestrelor vor fi întotdeauna lăsate în jos”, stabilea actul publicat în Monitorul Oficial din noiembrie 1905.

Din banii câştigaţi de prostituate, femeia care conducea casa nu putea opri decât cel mult jumătate pentru plata locuinţei, mâncare şi alte servicii.

Abonament la bordel 

Bordelurile aveau clienţi fideli. Unele case ofereau abonamente şi reduceri, altele chiar ofereau serviciile pe datorie. Clienţii fideli care achitau serviciile în avans îşi puteau alege prostituata favorită. O noapte de amor însemna două numere. Un abonament costa 50 de lei şi includea zece numere. În perioada interbelică, o prostituată putea câştiga practicând cea mai veche meserie din lume până la 5.000 de lei lunar.

Cu atât rămânea după ce îşi achita datoria către femeia care conducea casa de prostituţie. În condiţiile în care salariul mediu era de 800 de lei, meseria de prostituată era considerată una bănoasă. Ziua de lucru înseamna cinci clienţi.

După regulile interne ale fiecărei case, prostituata avea dreptul să refuze anumiţi clienţi. Statutul prostituatei a fost restabilit printr-un nou regulament apărut în 1943. Şase ani mai târziu, în 1949, au fost închise ultimele case de toleranţă din România. Prostituatele au fost trimise în Centre de reeducare pentru învăţarea unor meserii noi. Cele mai multe au sfârşit muncitoare în fabricile comuniştilor. Începând cu anul 1957, practicarea prostituţiei a fost considerată infracţiune.