Prinţesa valahă care a cucerit un vârf din Alpi în 1855. A fost a treia femeie din lume care a escaladat celebrul masiv
0O prinţesă de origine română a fost printre primele femei din lume care au escaladat un vârf montan important din Alpi.
Dora D`Istria, pe numele său real Elena Ghica, s-a născut în Bucureşti, la 3 februarie 1828, fiind prima dintre cei cinci copii ai banului Mihalache Ghica şi nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. În primăvara lui 1855, Elena Ghica a decis să plece în Occident cu scopul de a-şi expune planurile umanitare şi viziunile progresiste.
Prinţesa româncă s-a stabilit temporar în Elveţia, unde avea să scrie istorie. Pe de o parte, a publicat o serie de scrieri cu importantă tentă feministă, iar pe de altă parte, a realizat o premieră în alpinismul vremii. La scurt timp de la stabilirea în Elveţia, Elena Ghica si-a anunţat cercul de prieteni că vrea să ajungă pe vârful Monch şi că are nevoie de ajutor pentru a-şi îndeplini visul.
Mönch (în română Călugărul), este un munte cu altitudinea de 4.107 metri situat în Alpii Bernezi. Ca să o descurajeze, unul dintre confidenţii prinţesei Ghica i-a adus în camera hotelului cărţi cu întâmplări tragice din timpul escaladărilor anterioare şi i le citea româncei, însă aceasta nu s-a lăsat înduplecată. Astfel, confidentul său ”i-a procurat contesei costum special pentru astfel de împrejurare – pantaloni de lână cu dungi albe şi negre, haină lungă până la genunchi, cu nasturi, pălărie rotundă de fetru, asemănătoare celor purtate de oamenii de munte, cizme largi – ”, potrivit descrierilor oferite de Valentin Borda, în volumul ”Hronic pe Glob” din 1983. De asemenea, Elena Ghica a primit şi o pereche de ochelari cu lentile albastre, pentru situaţia în care, ajunsă la mare altitudine printre nămeţi, să nu ”orbească” din cauza reflexelor orbitoare ale zăpezii.
Ulterior, Elena Ghica a discutat cu patru ghizi despre chestiuni referitoare la traseu, la starea vremii şi a stabilit că, alături de ei, pe munte vor urca şi patru ajutoare, cu misiunea de a căra alimentele, scările, corzile şi hârleţele. Pe
8 iunie 1855, Elena Ghica a plecat din Interlaken spre Grindelwald, hotărâtă să urce Alpii cu orice preţ. Însă vremea făcea ravagii pe crestele munţilor, astfel că a fost nevoită să aştepte, după cum a povestit în cartea pe care a scris-o post-expediţie, ”La Suisse allemande”.
”Când călătorii au pătruns între stâncile munţilor, deasupra lor s-a pornit canonada fulgerelor şi tunetelor. Vântul sufla în rafale, că arborii de pe înălţimi abia se mai ţineau în rădăcini. Spectacolul, în noaptea căzând neagră ca smoala, i se părea româncei sublim. Îi amintea de dezlănţuiri similare ale naturii, din munţii Valahiei”, mai aminteşte Borda. Deşi furtuna s-a liniştit în noaptea de 8 spre 9 iunie, drumeţii au aşteptat până pe 10 iunie să înceapă ascensiunea. În acea duminică, soarele strălucea pe cer ”ca niciodată parcă”, iar culmile Schreckhorn, Eiger şi Vieschorn îi copleşeau cu măreţia lor. În urcuşul de gheţar, ghizii au lăsat-o pe Elena Ghica la conducerea grupului, convinşi de siguranţa de deplasare a româncei. După ce au trecut de ”marea de gheaţă”, aventuroşii au înfruntat pantele abrupte ale Zagenbergului.
”La un moment dat, alpiniştii au ajuns în mijlocul unui deşert de stânci. Săreau peste blocurile de piatră ascuţite având, în stânga lor, vârfurile înzăpezite. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Din când în când, pentru a înainta, se târau în patru labe ori, dimpotrivă, trebuiau să sară de pe o piatră pe alta. Ca să nu cadă, mai ales când nu se găseau în rocă fisuri pentru sprijin, se prindeau, cu mâinile, de pâlcurile de spini întâlnite, ca printr-o minune, în cale. Din cauza înţepăturilor, din palme li se scurgeau picături de sânge…”, mai este notat în capitolul ”Steagul Valahiei pe înălţimile Alpilor”.
La ora 18.00, drumeţii au făcut un popas mai lung, iar pentru a scăpa de frig au făcut un foc, la flăcările căruia au fiert ceai din flori de rhododendron şi ienupăr. O oră mai târziu, au reluat drumul către o grotă din apropiere, unde urmau să înnopteze, feriţi de pericolul avalanşelor, de vânt şi de frigul ce se lăsa odată cu întunericul. În grotă, Elena Ghica a fost îndemnată să se odihnească, însă prinţesa nu a putut adormi, fascinată de experienţa ieşită din comun pe care avea privilegiul să o trăiască. A rămas trează alături de bărbaţi, bând cafea şi fredonând arii populare eleveţiene.
Către ora trei dimineaţa, grupul a luat-o din loc prin stratul gros de zăpadă. Însă, cu fiecare metru al urcuşului, aerul se rarefia şi puterile începeau să o părăsească pe Elena Ghica. La un moment dat, când prinţesa s-a aplecat după un bulgăre de zăpadă pentru a-şi potoli setea, din gură i s-a prelins un fir de sânge. Elena nu a cedat, dorinţa sa de a ajunge pe vârful Monch era prea puternică. În 11 iunie 1855, la ora 10.00, grupul s-a oprit la poalele vârfului Monch şi a încercat să o convingă pe Elena Ghica să se întoarcă din drum, fiindcă vremea prevestea o furtună puternică, însă, fără rezultat. La ora 15.00, cei nouă temerari au atins vârful, iar steagul, pe care era brodat numele ţării ”Valahia”, a fost înfipt la 4.107 de metri altitudine. Elena Ghica a fost a treia femeie care a ajuns pe un vârf din Alpi, fiind precedată de Maria Paradis (1808) şi de Henriette d’Angeville (1838).
Se încarcă comentariile...
