Viaţa pe bani puţini

Radu Vasile s-a dovedit profet mincinos când a anunţat că în ţara asta nu mai e nimic de furat. Să fi trecut şapte ani de-atunci, să fi trecut opt, cert este că au fost şapte vaci grase

Radu Vasile s-a dovedit profet mincinos când a anunţat că în ţara asta nu mai e nimic de furat. Să fi trecut şapte ani de-atunci, să fi trecut opt, cert este că au fost şapte vaci grase pentru jefuitori şi şapte slabe pentru ţară. Dacă nu şi-a dat averea pe nimic, plus comisionul, ţara şi-a dat-o pentru acoperirea găurilor din buget. Nici averea românilor n-a crescut. Economiile le-a spulberat vântu sau inflaţia. Cupoanele de proprietari s-au dus pe întreţinere. Ceva pământ la ţară - dat pe tratamentul lu' ăl bătrân. Le-a mai rămas ceva de vândut? Viaţa: cine e dispus să şi-o rişte poate câştiga. Puţin, e drept, pentru că oferta este mare, iar valoarea scăzută. "A făcut totul să aducă bani copiilor. Am rămas şi fără cei 4 milioane de lei ai lui", se plângea soţia unui miner din Anina. Ştim că mineritul e nerentabil, că se fură din banii pentru protecţia muncitorilor, dar de ce acceptă ei să lucreze în astfel de condiţii, s-or fi întrebat unii? Au de ales, în Valea Jiului?
În ?97, premierul Tăriceanu, pe atunci ministru, le-a oferit bani ca să renunţe la mină. Autodisponibilizările au rezolvat problema cu FMI, dar nu şi problemele Văii, fiindcă n-au fost urmate şi de alte măsuri. Autostrăzile la care trebuiau să lucreze minerii nu sunt desenate nici pe hârtie. Bani pentru recalificare a primit doar familia Puwak, turismul în zonă aşteaptă ecologizarea. A mai rămas de încercat doar varianta uşor dilie a vizionarului de bibliotecă Ulm Spineanu, care trimitea minerii după ciuperci, să le vândă în Germania. Asta dacă nu le mâncau crude până acasă, că n-au bani de aragaz. Din sălile de conferinţe ale hotelurilor de patru stele este uşor să ceri românilor să-şi schimbe meseria. Dar e la fel de cinic ca şi cum i-ai spune unui om care nu are unde lucra pentru pâinea zilnică să câştige cozonac!
Cincisprezece ani, autorităţile nu s-au complicat cu programe de reformare a forţei de muncă. Nici şcoala n-a prea oferit tinerilor argumente cu care ei să obţină slujbe confortabile şi bine plătite. În competiţia dură de pe piaţa muncii, românii se pot impune prin preţul mic pe care îl cer. Un director recunoştea că este mai ieftin să lucreze cu muncitorii pe care i-a preluat, decât să investească în roboţi. Românii muncesc ore în şir, într-o căldură înăbuşitoare, cu teama că, dacă solicită protecţie, vor fi concediaţi, constatau autorităţile elene, în 2004, după ce a murit un român pe şantierele din Atena. Românii dau şi şpagă pentru a se putea angaja "carne de tun", în firmele care operează în zonele de conflict. În Israel, sapă şanţuri pe linia frontului. Decât să moară de foame acasă, româncele riscă, zilnic, un drum cu microbuzul supraaglomerat al firmei. Patronul a făcut o economie, dar 16 femei au murit luna trecută. După ce le-au îngropat, colegele s-au întors la serviciu. Cu microbuzul, altfel cum?
Şi alţii au trecut prin sărăcie. Elveţienii au dat mercenari armatelor europene sute de ani. Acasă, însă, copiii mercenarilor învăţau să facă bănci şi ceasuri.
Minerii de la Anina, oricâte păcate or fi avut, se vor duce drept în Rai, fiindcă şi-au ispăşit pedeapsa în iadul în care au lucrat. Sacrificiul lor nu este degeaba: o lege nescrisă obligă la angajarea văduvelor în Primărie, aşa că familia va avea ce mânca. Vor învăţa copiii victimelor şi altceva decât meseria tatălui lor?