Viața de călugăr, mai puțin dorită de români. Stareț: „Prea puțini tineri mai intră în mănăstiri cu o chemare adevărată”
0Numeroase schituri au fost înființate în ultimii ani în România, însă dorința tinerilor de a se dedica vieții monahale pare a fi mult mai mică decât în trecut, chiar dacă așezămintele sunt căutate de tot mai mulți pelerini și turiști.
Multe așezăminte monahale din România trec printr-un paradox, arată mesajele transmise de preoți și călugări. Au devenit atracții turistice și sunt vizitate de tot mai mulți români, care vin aici fie pentru a se reculege, fie pentru a se relaxa admirând locurile sau asistând la slujbe. Un fapt remarcat de unii preoți este că mănăstirile și schiturile sunt mai aglomerate la sfârșit de săptămână și în zilele de sărbătoare, decât bisericile obișnuite.
În același timp, numărul celor care aleg să se dedice traiului monahal pentru restul vieții este tot mai redus, iar unele dintre schituri supraviețuiesc la rândul lor, întreținute de câte un călugăr sau doi, ori de câteva măicuțe. Viața austeră, singurătatea, incapacitatea de adaptare la traiul monahal ori lipsa vocației pentru o astfel de viață ajung adesea să fie obstacole de netrecut pentru mulți dintre cei care doresc să urmeze călugăria.
Numai în județul Hunedoara, din cele peste 20 de schituri și mănăstiri existente, cele mai multe au fost înființate sau reînființate după 1990. Numărul călugărilor și maicilor este redus la câteva persoane în unele dintre ele, uneori mutate de la alte mănăstiri doar pentru a putea avea grijă de schiturile care, altfel, ar risca să rămână părăsite.
În satul Alun din Hunedoara (video), biserica de marmură construită în anii interbelici a intrat după 1990 în grija unor călugărițe, care cu mari eforturi au reușit să o întrețină.
Satul din Ținutul Pădurenilor, altădată prosper, rămăsese aproape pustiu la sfârșitul anilor 2000, fiind locuit permanent de câțiva oameni. Iar biserica sa de marmură - acum schit, și o biserică de lemn, veche de trei secole, ajunseseră într-o stare precară.
Schitul din Straja, cu un singur călugăr
Schitul din Stațiunea montană Straja (video) a fost înființat în anul 1999, iar în jurul său s-a dezvoltat zona de agrement din Munții Vâlcan, devenită tot mai populară în ultimii anii. La fel ca stațiunea din Valea Jiului, și bisericuța de lemn a schitului este vizitată de numeroși turiști, însă în cei 25 de ani de la întemeierea sa, obștea schitului nu a putut fi mărită la mai multe persoane.
Într-un mesaj publicat pe pagina sa de Facebook, starețul schitului, Dimitrie Ivașco, arăta că nu s-a putut forma o obște de călugări sau de maici, în ciuda încercărilor sale, dar și a călugărului care a trăit aici în primii zece ani ai schitului. Unul dintre motive a fost faptul că spațiul schitului este foarte mic, iar cei veniți până acum nu s-au putut adapta locului, înconjurat de stațiunea aglomerată iarna, într-o zonă cu o climă aspră, de munte.
„De multe ori este gălăgie și muzică dată foarte tare, alteori e liniște deplină. Iarna aici întotdeauna este lungă, ține cinci luni (de la începutul lui decembrie până la sfârșitul lui aprilie), iar uneori este cu zăpezi și viscoliri puternice, ce țin și câte o zi și o noapte, continuu. Suntem totuși la 1.440 metri altitudine în munte, în Munții Vâlcani, între Munții Retezat și Parâng”, relata călugărul.
Unii dintre cei care au încercat să rămână la schit au părăsit locul pentru a căuta mănăstiri unde se simțeau mai confortabil.
„Am hotărât ca mai bine să rămân așa cum am fost și până acum... (proto - sângur = preot călugăr singur cu funcția de stareț sau egumen, la un schit, o mănăstire mai mică) ... și chiar cum a fost gândit de ctitor să fie schitul acesta de la începuturile lui, adică doar cu un singur preot călugăr care să facă într-un fel misiune duhovnicească în locurile acestea și care să fie ajutat de mireni, la strană, bucătărie și pe timp de iarnă la cele necesare. Până la urmă s-au dovedit că mirenii sunt mult mai dedicați, hotărâți și jertfitori, decât mulți dintre călugări, atunci când vor să ajute pe la mănăstiri. Aceasta este o realitate pe care se cuvine să nu o ascundem. Asta este. Ăștia suntem”, arăta starețul mănăstirii, pe pagina sa de Facebook.
Vocația monahală a scăzut foarte mult și prea puțini tineri mai intră în mănăstire cu o chemare adevărată spre viața monahală, mai ales după anul 2000, concluziona acesta.
„Cred că monahi, incluzând călugări și călugărițe, vor fi până la sfârșitul acestei lumi, dar vor fi din ce în ce mai puțini, în ciuda faptului că se construiesc tot mereu schituri și mănăstiri, de te miri pe unde și cum”, adăuga Dimitrie Ivașco.
Arsenie Boca voia mai puține mănăstiri
La începutul anilor ‘50, înainte ca regimul comunist să închidă numeroase mănăstiri și schituri, pe unele, ca Mănăstirea Prislop, transformându-le în azile de vârstnici sau abandonându-le, călugărul Arsenie Boca afirma că numărul mănăstirilor trebuia să rămână mic, însă cei care urmau să fie primiți în rândul călugărilor trebuiau aleși cu atenție.
În primăvara anului 1952, Arsenie Boca s-a întors la Mănăstiea Prislop (video), după mai bine de un an petrecut în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. La scurt timp de la eliberarea sa, acesta i-a trimis o scrisoare episcopului Aradului, Andrei Magieru, în care explica de ce nu era de acord cu înfiinţarea unui număr mare de aşezăminte monahale. Scrisoarea a fost publicată în 1993, în „Gândirea”, de maica Zamfira, călugăriţa care l-a însoţit în ultimele patru decenii ale vieţii, şi a stârnit controverse.
Arsenie Boca îi arăta episcopului de ce unele mănăstiri au decăzut, iar cei care trăiau aici ajunseseră într-o situație umilitoare.
„Iată câteva decadente: Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu “pantahuza”, pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini. Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească. Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei în afară - smintelile”, scria monahul.
Potrivit duhovnicului de la Prislop, sănătatea fiecărui călugăr trebuia atent verificată, înainte de a intra în mănăstire. De asemenea, călugărul susţinea că viitorii călugări trebuiau cercetați strict în privinţa moralităţii lor.
Stareţii şi duhovnicii trebuiau „să fie minţi luminate, cu vederi largi, buni cunoscători ai omului, limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate, arăta Arsenie Boca.
În finalul scrisorii el recomanda ca numărul mănăstirilor să fie mai redus, la fel şi al celor care vieţuiesc în aşezămintele religioase.
„Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului, grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari, ci cu o cât mai adâncă trăire duhovnicească, neapărat ortodoxă. Amin!“, încheia Arsenie Boca.
Se încarcă comentariile...
