Unchiul meu

regizor, scenarist şi interpret principal, cu o minuţiozitate de ceasornicar. El nu împrumută însă nimic de la aceşti doi mari precursori, avându-şi personalitatea sa proprie, profund

regizor, scenarist şi interpret principal, cu o minuţiozitate de ceasornicar. El nu împrumută însă nimic de la aceşti doi mari precursori, avându-şi personalitatea sa proprie, profund originală. Filmografia sa nu e voluminoasă, include doar şase lungmetraje şi câteva scurtmetraje şi filme tv şi, totuşi, este egalul marilor clovni ai filmului mut.
De viţă nobilă, ca şi comicul italian Toto, Tati (pe numele său întreg TATISCHEFF) a fost nepotul ambasadorului ţarist la Paris, el debutând în teatru de varieteu, pentru ca, după cel de-al doilea război mondial, să se apuce de filme, mai întâi scurtmetraje, între care ultimul "L'ecole des facteurs" (şcoala factorilor poştali) prevesteşte primul său lungmetraj, "Jour de fête" (Zi de sărbătoare), povestea unui factor poştal cam aiurit dintr-un mic sat şi întâmplările pline de haz prin care trece în timpul unei sărbători locale. Al doilea film al său, "Les vacances de Monsieur Hulot" (Vacanţa domnului Hulot), care a fost un mare succes internaţional, ni-l introduce pe inconfundabilul său personaj, M. Hulot, cu pălăriuţa sa cu boruri strâmte, pusă ştrengăreşte, trenci până la nivelul genunchilor, pantaloni un pic scurţi (à la Malagamba) lăsând să se vadă ciorapii cu dungi, la acestea adăugându-se papion, umbrela la braţ şi, în fine, nelipsita pipă cu muştiucul lung, pe care, în momentele când se simte confuz, o scutură de călcâiul pantofilor. Filmul de faţă, "Mon oncle", care a obţinut la Cannes Marele Premiu al Juriului şi a fost răsplătit peste Ocean cu Oscarul pentru cel mai bun film străin, îl preia pe acelaşi personaj, un ins simpatic, visător, total nelalocul lui într-o lume modernă, tot mai mecanizată. Cumnatul lui, patronul unei fabrici de furtunuri din plastic, nu priveşte cu ochi buni exemplul pe care îl dă fiului său (puştiul îşi adoră unchiul) şi atunci încearcă să-l determine pe aerianul M. Hulot ba să-şi ia o slujbă la o companie "serioasă", ba să-l însoare, însă toate aceste încercări se termină printr-un fiasco...
Dialogurile sunt reduse la minimum, predominant fiind elementul vizual. Casa în care trăieşte proprietarul fabricii de furtunuri şi familia sa este o monstruozitate futuristică şi aparatul de filmat stăruie îndelung asupra ei: uşi şi ferestre care se deschid şi se închid automat, bucătărie ultrafuncţională, o alee de acces în serpentină şi un gazon de mai multe nuanţe, în mijlocul căruia tronează un hidos peşte din aluminiu. Când din casă se apasă pe un buton, din gura lui ţâşneşte un jet de apă care se varsă într-un mic eleşteu, numai că butonul este apăsat doar pentru a "saluta" venirea unui oaspete mai simandicos... Întreg filmul este presărat cu asemenea gaguri subtile. Un alt exemplu: deschizând fereastra apartamentului de la mansarda unde locuieşte, Hulot aude un canar cântând. Închizând-o un pic, canarul se opreşte din cântat. Iar o deschide şi recitalul este reluat. O clipă pare că fereastra e cea care cântă, până când Hulot îşi dă seama că geamul reflectă lumina solară în dreptul coliviei unui canar din vecini, care salută bucuros strălucirea astrului. Ce face atunci eroul nostru: potriveşte fereastra în aşa fel încât să se poată desfăta, împreună cu vecinii, ascultând fără întrerupere trilurile micuţului cântăreţ. M. Hulot mai apare şi în "Playtime" şi "Traffic", care nu au avut însă succes de casă, provocând falimentul cineastului, al cărui ultim film, "Parade" a fost practic ignorat. Acum, întreaga serie a lui Hulot, intitulată "Filmele unchiului meu", a fost restaurată şi reintrodusă în circuit prin grija lui Jerôme Deschamps, care este chiar... nepotul lui Tati!