Un terorist luptă contra Americii

Multe evenimente din viaţă le-am dat uitării, dar mereu îmi voi aminti de prima pereche de "Levi's", cumpărată de la un student negru. Eu - european, neguţătorul - african, blugii -

Multe evenimente din viaţă le-am dat uitării, dar mereu îmi voi aminti de prima pereche de "Levi's", cumpărată de la un student negru. Eu - european, neguţătorul - african, blugii - americani... marea frăţie a continentelor îşi trăia zorii. Am îmbrăcat blugii aceia cu emoţia pe care o încercăm când intrăm într-o catedrală. "Levi's" simboliza libertatea, însemna să poţi visa... E drept, blugii stăteau pe mine ca pe gard, dar în rest îmi veneau perfect. "Levi's" e doar una dintre instituţiile americane fundamentale de care-şi bate joc autorul "Conjuraţiei imbecililor".

Pentru a-mi reîmprospăta cartea, am optat pentru prima ediţie în limba română, editată de "Nemira" (1995), în tălmăcirea Lidiei Ionescu. Pe piaţă există o reluare, la "Polirom", apărută în 2005, la un preţ de 28,5 RON. E aceeaşi traducere, cu aceeaşi prefaţă de un anume domn Percy. Din respect pentru personajul principal al cărţii, această prefaţă putea să lipsească. Sunt convins că Ignatius Reilly detesta prefeţele.

In făptura lui Ignatius Reilly, personajul principal al romanului lui John Kennedy Toole, societatea de consum americană şi-a cam găsit naşul. Nimic nu-i scapă simţului critic al acestui obez destinat atentatelor, care luptă până la epuizare cu tot ce, potrivit concepţiei sale, are mai pervers America în fibra ei morală. Rând pe rând, sub tălpoiul său, încap toate gângăniile răului: de la curentele homosexuale până la decadenţa sistemului universitar, de la crăpelniţa tip "fast-food" până la curentele feministe şi la comerţul încă incipient cu revistele porno.

In ochii unui observator grăbit, Ignatius - adolescent fraged de 30 de anişori, locuind cu scumpa sa mamă - poate lejer să treacă drept un sifilitic oarecare. Eroare: el nu-i decât o fiinţă ceva mai selectivă, al cărei crez e un permanent imbold la autoexigenţă: "Îmi place să mă combin fie cu cei ce-mi sunt egali, fie cu nimeni şi, cum nu am egali, nu mă combin cu nimeni."

Ignatius e mulţumit de justeţea luptei sale. Puţin îi pasă că, în trecerea lui prin lume, provoacă un larg efect oripilant. Şi lumea îl oripilează pe el, astfel că scorul e egal. Creaţie a unui stilist care lucrează pentru celebra casă de modă "Antipatia", şapca sa de-un verde monstruos, cu urechi etern bălăngănitoare, se asortează perfect comentariilor acide adresate societăţii ce-i ultragiază simţul estetic.

Cu această societate poartă el o lungă şi sângeroasă gherilă, dar şi un război chimic. Pentru că - aşa cum trandafirul din cartea "Micul Prinţ" se apăra de răul lumii cu cei doar patru spini ai săi -
Ignatius se apără de răul lumii c-o "valvă" dată de bunul Dumnezeu. Acest mic accesoriu intern îi obturează buna circulaţie a gazelor, care - zăgăzuite în arestul stomacului - se defulează sonor pe gură, spre indignarea publică, dar spre satisfacţia personală a emiţătorului. Dacă nu s-ar exterioriza astfel, grăsanul ar sfârşi gazat în propriul său Auschwitz.

Dar o lume în putrefacţie nici că merită altceva! Şi, cu toate că oficial se plânge sistematic de valva sa, Ignatius fără valvă e un Ignatius incomplet. Chiar aşa îl vede un observator corect: "Băiatul ăsta e tot numai o inimă. Mai e, fireşte, în parte şi valvă". Presupunem că, dacă atât de mediatizatele iaurturi antibalonare ar fi fost inventate, această carte nu s-ar mai fi scris.

Piaţa te pune uneori în nişte posturi incomode. Deşi, în viziunea divină, matahala Ignatius fusese proiectată exclusiv pentru scrierea de pamflete, el lucrând la "un lung rechizitoriu împotriva secolului nostru", ananghia financiară a mamei sale îl sileşte să-şi ia o slujbă. Nu-i prea convine, dar, ca o persoană cu vederi largi, ia partea bună a lucrurilor: "Poate experienţa va da scrisului meu o nouă dimensiune".

Astfel ajunge Ignatius să stea "faţă în faţă cu sistemul" pe care-l urăşte. Este angajat la "Levy pants", un perimetru deprimant unde se fabrică, de zeci de ani, acelaşi anost model de pantaloni. "Levy pants" - de fapt maimuţăreala firmei de jeans "Levi's" - e o întreprindere de care nimeni nu-i mai plictisit ca însuşi proprietarul, domnul Levy. Ar vinde-o cu dragă inimă, dar cui?

Doar un slujbaş de talia lui Ignatius e capabil să găsească o calitate acestui templu cenuşiu, unde se aduc ofrande rutinei: e locul ideal pentru o revoltă model, împotriva asupririi capitaliste pe care-o suportă bieţii muncitori, preponderent negri. Cum îi şade bine unui lider, Ignatius se postează în fruntea masei proletare. Pentru reuşita totală a acţiunii, îşi preface în stindard cearşaful de-acasă, de-un alb uşor îngălbenit de ejaculările nocturne. Pe-această încercată bucată de pânză, cuvântul "Înainte!" e scris cu roşu aprins, simbolizând sângele vărsat de înaintaşi. Din păcate, ca atâtea alte mari mişcări mondiale, răscoala eşuează, deşi Ignatius intenţiona s-o tragă pe video, pentru a o închiria organizaţiilor revoluţionare începătoare.

Insurgentul suportă represaliile: e concediat şi nevoit să treacă în fast-food, industrie care alimentează la pompă tubul digestiv american. Pentru că Ignatius urmează să vândă crenvurşti pe străzile oraşului, se interesează ce intră în componenţa mărfii sale. "Cauciuc, cereale, maţe... Cine poate şti? Eu unu' nu m-aş atinge de ei" - îl informează patronul cu sinceritate.

Cauciuc, cereale, maţe", la care se adaugă muştar şi ketchup, e o combinaţie dinamitardă. Dar Ignatius, tot pentru a lupta din interior cu sistemul, înghite cârnaţii ca pe seminţe, spre marea suferinţă a valvei sale.

În consecinţă, râgâielile lui stârnesc vii ecouri sociale pe străzi, lovindu-se ofensator de ziduri şi timpane. E o privelişte să-l întâlneşti prin New Orleans, împingând căruciorul în formă de cârnat, înţolit ca un pirat, cu cercel în ureche şi sabie de plastic la brâu.

Cu această sabie de plastic luptă Ignatius cu decadenţa. Când propria-i mamă alunecă pe toboganul depravării, Ignatius îşi simte valva turnată în beton. Zvârle aşadar în atmosferă o porţie dublă de gaze. E un vulcan de indignare: o etnă şi-un vezuviu, într-o singură persoană. La naiba, dar lumea asta rămâne fără repere morale!

Pentru a-şi aşterne pe hârtie imensa satiră a societăţii americane, autorul a găsit câte o personificare fiecărui domeniu bolnav al Americii: poliţaiul Mancuso e veşnic travestit ba în cowboy, ba în turist, doar-doar o reuşi să aresteze un suspect cât de mic; octogenara miss Trixie nu-i lăsată să iasă la pensioară de la "Levy pants", fiindcă feminista soţie a patronului nu suportă s-o vadă marginalizată social; stripteuza Darlene îşi face numărul în bar, dezchiloţată de ciocul unui papagal dresat; poponautul Dorian vede în opţiunea sa sexuală viitorul de aur al omenirii...

Aici e-aici: un geniu ca Ignatius preia din zbor "tema homo" şi-o aşază în strălucitul său insectar de idei. Ar fi ceva, îşi spune, "să salvezi lumea prin degeneraţi". Primul pas ar fi alegerea unui homosexual la preşedinţie, "apoi urmează să se infiltreze în armată. Ca soldaţi, vor fi preocupaţi să fraternizeze unul cu altul, croindu-şi uniformele astfel ca să se muleze pe ei ca pieliţa pe cârnaţi....".

În scurt timp, ostaşii aşa-zişi inamici vor fi preocupaţi să se agaţe între ei, iar "lumea va avea parte nu de războaie mondiale, ci de orgii mondiale", ceea ce-i oricum preferabil. Pacea mondială se va bucura de stabilitate, întrucât "conflictele de orice fel vor fi cu uşurinţă aplanate în toaletele pentru bărbaţi de la sediul redecorat al Naţiunilor Unite". Vocea lui Ignatius e una de profet.

Ne spune că nu-i bine să te joci cu slova, mai ales dacă e scrisă. Nenumăraţi autori - să-l amintitm doar pe Dino Buzzati - au sfârşit-o aidoma unor personaje din operele lor. Lui Toole, autorul balonatului Ignatius Reilly, slăbiciunea pentru gaze i-a fost fatală. Şi-a făcut singur felul, c-un furtun racordat la ţeava de eşapament a maşinii. O sinucidere tipică de schizofrenic...

Pentru sănătatea Americii, o carte precum "Conjuraţia imbecililor" avea toate datele unei celule de terorişti arabi. Forţele de ordine au primit misiunea de-a lupta împotriva ei, de-a o anihila prin nepublicare. Ani în şir a fost mitraliată cu refuzuri. Cu manuscrisul sub braţ, mama autorului a mai bătut o vreme la uşile editurilor, până când cineva s-a îndurat totuşi să-l ia la citit. Ulterior, ca pentru a-şi justifica titlul, "Conjuraţia imbecililor" a primit pe frunte laurii din soiul "Pulitzer", iar editorii au luat la puricat sertarele autorului, sperând să scoată la iveală şi alte giuvaeruri. Estimp, autorul privea trist de pe lumea cealaltă, trăgând dintr-o ţigară groasă cât o ţeavă de eşapament.

Dacă Radu Vasile, Varujan Vosganian, Mihai Mălaimare ori Constantin Simirad ar auzi toate astea, valvele lor s-ar bloca de mirare, asemenea valvei lui Ignatius. Gazele pe care le-ar împrăştia în atmosferă ar fi înfiorătoare. Pe ei nu numai că nu-i refuză editurile, dar am putea spune că-i curtează la modul cel mai libidinos. "Ce insultă sfruntată adusă bunului gust!"- ar răcni Ignatius.

Si mai e ceva: dacă firma de blugi "Levi's" ar fi citit la timp cartea, cu siguranţă c-ar fi evitat recesiunea în care s-a înnămolit irevocabil.