Ultima imagine

Stelian Tănase scriitor

la televiziune. Înalt, solemn, masiv, închis în sine, cu o mutră de buldog. Semăna şi cu un lăutar bătrân, cu părul alb, răsucit la ceafă. Avea un aer somnoros, de om trezit din somn abia de un minut. M-am întrebat, dat fiind ce auzisem despre el, ce căuta acolo? Servilismul faţă de dictator desigur, atrofierea instinctelor lui de conservare. Avea destulă experienţă politică pentru a simţi, înţelege ce se întâmplă. Spre deosebire de alţi nomenclaturişti de la vârf, mai păstra contacte cu lumea reală. În piaţa Filantropia, unde mergeam des, se spunea ca vine uneori să-şi facă singur cumpărăturile. Pentru laşitatea din acea împrejurare gravă când stătuse mut în spatele lui Ceauşescu, ascultând impasibil tentativa dictatorului de a justifica masacrul de la Timişoara, a fost arestat după 22 decembrie. A fost eliberat la cererea scriitorilor pe care îi găzduise şi îi ajutase în anii "80 să obţină un paşaport sau să publice o carte. Ei au adunat semnături pe un memoriu care a circulat în ianuarie 1990. A fost dus într-un azil din cartierul Bucureştii Noi, unde a şi murit o lună mai târziu.
Avea o fire de artist, de altfel moştenită din familie. Tatăl lui, Dumitru, ţigan muzicant, stătuse mai mulţi ani la Sankt Petersburg, unde o cunoscuse pe Ana lenjereasa, rusoaică. Gogu a fost cel mai mic (n. în septembrie 1914) şi singurul născut în ţară dintre cei cinci copii ai celor doi, două fete şi trei băieţi, unul dintre ei, Constantin, s-a sinucis la 22 de ani. În afară de Gogu, fratele mai mare, Alexandru, a făcut carieră, fiind profesor de violă la Conservator mulţi ani. Gogu Rădulescu fusese ceea ce se numea o "figură" în tinereţea lui. Antifascist, îşi făcuse auzit numele, prin 1936, ca lider al unei organizaţii criptocomuniste, Frontul Studenţesc Democrat, pe când era student la Academia comercială. Se încăiera cu legionarii, se impunea prin ţinuta masivă, activism şi deşteptăciune.
Contactele lui de atunci erau Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu şi Constanţa Crăciun, care l-a şi recrutat în UTC în 1933. Cel mai apropiat este de Ilie Constantinovski, care trece graniţa clandestin în URSS, în 1940, unde e ziarist la "Izvestia" şi scriitor. Prin anii "80, suporter al lui Gorbaciov. După asasinarea lui Mihai Stelescu, fostul adjunct al lui Codreanu, de către o echipă a morţii, Gogu Rădulescu ar fi spus într-o adunare studenţească că nu Stelescu trebuia asasinat, ci Codreanu. Asta l-a costat. Legionarii l-au ridicat într-o seară, 1937, februarie, de pe stradă, l-au dus la căminul studenţilor medicinişti şi l-au bătut cu frânghia udă, bătaie după care nu şi-a revenit decât după multe săptămâni.
şi relaţiile cu ai lui se deteriorează. În toamna lui 1937 este concediat de la conducerea FSD chiar de tovarăşii lui, pomeniţi mai sus. Îl găsim în această perioadă în anturajul lui Belu Zilber, care îl şi ajută să se angajeze la institutul condus de Madgearu. În 1941 este concentrat şi la 23 iunie trece la ruşi. Este, cronologic vorbind, primul dezertor român din război. Speră să se reîntâlnească cu soţia sa, Deborah Rudich (Dorina, gazda seratelor culturale din anii '80) care făcuse acelaşi lucru mai devreme, când Armata roşie a ocupat Basarabia. Aici este suspectat şi, cercetat de Sutov, fost consilier al Legaţiei URSS la Bucureşti, care îl ştia din ţară. În URSS, Gogu Rădulescu refuză misiunea dată de GRU, de a fi paraşutat în România. Ca pedeapsă este trimis în lagăr, ca prizonier. Face diferite munci, inclusiv pe cea de şef de lagăr. În noiembrie 1946 se reîntoarce din prizonierat. La Bucureşti începe ascensiunea lui politică. Nu fără obstacole. În 1952, după căderea "grupului Pauker-Luca-Teohari", este demis şi anchetat, exclus din PMR. Relaţiile lui cu Belu Zilber şi cu Alexandru Iacob, "omul lui Luca", ministru adjunct de finanţe - aflaţi sub anchetă - sunt atent cercetate. Gogu Rădulescu, deşi părea victimă sigură, nu face parte nici din "lotul Luca", nici din "lotul Pătraşcanu". Nu ştim de ce.
Câţiva ani mai târziu este reabilitat. În 1957 este reprimit în partid, în 1958 este ministru adjunct la comerţ, un an mai târziu, ministru plin. De aici până la vârf, nimic nu pare să îl oprească. Cariera lui începută sub Dej continuă şi după moartea acestuia în martie 1965. A jucat un rol strict decorativ în anturajul lui Ceauşescu. A reprezentat, printre oamenii noi aduşi de Ceauşescu, vechea gardă, comuniştii ilegalişti. E un paradox, pentru că a fost primit în partid după război, în 1949. Poate Leonte Răutu, pe care îl ascunsese în casa lui în 1940, să-l fi ajutat în carieră? Se pare că l-a cunoscut şi pe Ceauşescu în anii "30, prin subteranele întâlnirilor conspirative - după unele mărturii. Poate asta. A supravieţuit politic tuturor conjuncturilor. Cu aura lui de fost luptător antifascist, cu competenţa lui, se pare că reală, a rezistat epurărilor şi "rotirilor". Tăcea şi vota ce i se cerea, disciplinat. Oportunist, supus, deferent necondiţionat faţă de dictator.
Niciodată nu l-a contrazis pe Ceauşescu, deşi în cercul lui de prieteni, uneori, era destul de critic. Pentru nimic în lume însă nu ar fi renunţat la privilegii. Era un nomenclaturist de vârf şi s-a complăcut în situaţia asta, chiar dacă îşi imagina că este alt personaj. Prezenţa lui în seara de 20 decembrie la TVR, în spatele lui Ceauşescu, a fost momentul lui cel mai de jos, după multe coborâşuri şi urcuşuri. El a survenit chiar la sfârşitul vieţii. Această imagine, ultima, va rămâne fixată de Gogu Rădulescu pentru totdeauna. Orice altă citire a personajului ar fi riscantă, ca să nu zic falsă.