Tările mici nu au meciuri mari

Vasile Dâncusociolog

poveşti prin care încercăm, fără să ne reducem disonanţa cognitivă, cum ar spune psihologii. Am crezut povestea frumoasă cu ospitalitatea şi nu vedem câtă dezumanizare şi ură clocotesc în jurul nostru. Oriunde în Europa Occidentală, oamenii se uită unii la alţii în ochi şi îşi zâmbesc. Te întâlneşti cu necunoscuţi în lift care te salută şi îţi fac loc sau te ajută să-ţi aduci bagajele. Vânzătorul nu te priveşte cu ură atunci când îl rogi să-ţi mai arate un produs ca să compari. Nici funcţionarul nu-ţi cântăreşte portofelul din privire şi nici nu te jigneşte dacă ai greşit un formular. Nimeni nu te înjură, nimeni nu-ţi trage un cot la ficat în metrou dimineaţa şi nimeni nu te claxonează dacă i-ai luat faţa la semafor. Politicienii nu se urăsc şi nu-şi aruncă vorbe de ocară, se duelează elegant în proiecte sau efecte retorice. Se salută şi participă la acţiuni comune.
Peste tot, celălalt este asemănător, nu este diferit, celălalt este un semen al tău şi nu un străin. Cei fără mijloace sunt ajutaţi, minoritarii se bucură de respectul diferenţei. Există reguli pentru interacţiunea dintre oameni şi toată lumea le respectă. Există, probabil, pentru cei care au bani mulţi şi unele teritorii de libertate pe care nu şi le pot permite cei mulţi. Dar libertatea lor nu se consumă mârlăneşte, în detrimentul celor slabi şi nici nu îşi exhibă averea şi prostia în spaţiul public. În lumea cea hulită a capitalismului, nimic nu te face să te simţi jignit, umilit sau subuman. Respectul fiinţei umane este o valoare eternă şi relaţia civilizată este probabil rodul unor secole de convieţuire ghidată de valori.
Nefericirea de a fi o ţară mică, mereu umilită în istorie, ne va face să împroşcăm cu barbarie în jurul nostru. Două săptămâni am aşteptat meciul de la Gala Local Kombat, marele meci Smărăndescu-Sora, năuciţi de publicitatea tuturor televiziunilor lui Adrian Sârbu. Decizia juriului a fost: meci fără decizie. În timp ce Smărăndescu îi trăgea una în boaşe lui Sora, acesta din urmă îl adoarme cu un pumn după ce arbitrul a strigat
Stop
. Absolut româneşte, o cafteală între gorila lui Becali şi un sepepist prezidenţial. Mi-am amintit de jalnicul sfârşit al lui Doroftei, cu cântarul şi meciul pierdut fără luptă. Parcă nici Mihai Leu nu a ieşit în urma unui mare meci. Copos a oprit lumina de pe stadion ca să nu încaseze mai multe goluri şi să rejoace meciul. În meciul cu Real Madrid, ne-am dat din nou cu tesla deasupra genunchilor. Theodor Stolojan evită Marele Meci ieşind înainte de a începe bătălia politică, cică nerezistând presiunii. Se întoarce după ce trece lupta şi face gherilă urbană împotriva premierului, pe care l-a lăsat să-i ţină locul la partid. Leonard Orban a primit un post de şef de serviciu, nu de ministru european, şi mulţi s-au bucurat de această palmă dată României. Toţi antrenorii care pierd meciurile se plâng de arbitraje, dar arbitrii străini care vin tot mai frecvent la noi nu reuşesc să crească calitatea fotbalului nostru. CNSAS este un fel de arbitru de fotbal care îşi bate joc de orice reguli de evaluare sau producere a adevărului. Profesorii sunt contestaţi pentru note, iar marile puteri, acuzate că nedreptăţesc ţara noastră.
De o sută de ani tot încercăm să inventăm meciul cel mare, meciul care să ne scoată din mediocritatea de zi cu zi. Marele meci este anunţat cu surle şi trâmbiţe, dar, până la urmă, el nu are loc. Se îmbolnăvesc luptătorii, se stinge lumina, se întrerupe pentru încălcarea regulilor, e ceaţă şi nu poate filma TVR-ul. Vin ruşii, nu vin americanii la timp, am fost la răscruce de imperii, nu mai avem tezaur, ne fură arbitrii, ne pleacă tinerii, ţiganii ne fură sau ungurii ne trădează.
O mie de motive, toate pentru justificarea neputinţei şi a nedreptăţilor istorice suferite de noi. Adevărul este că niciodată nu am reuşit să jucăm în Marele Meci. Nu am jucat, mereu credem că am fost aproape. Ne tânguim de vreo 50 de ani că nu avem un Premiu Nobel pentru literatură. Cineva ne-a răspuns în aceşti ani foarte franc: nu aveţi pentru că niciodată nu aţi propus pe cineva, cu adevărat. Nu am vrut să înnobilăm pe un semen al nostru, să-l trimitem spre Marele Meci.
În Marele Meci poţi fi şi învins, aproape că nu este indispensabil să câştigi. Mereu lumea îţi va aduce aminte cine a fost marele învins, măcar prin conexiune cu învingătorul. Noi însă nu am ajuns până acolo, ne-am împiedicat înainte, unii de alţii sau unii pe alţii.
Nefericirea de a fi o ţară mică, mereu umilită în istorie, ne ţine departe de meciul cel mare. Naţiunile mici nu sunt cele care au teritoriu mic sau populaţie puţină. O ţară mică este rezultatul nimicniciei, al ticăloşiei, al barbariei, intoleranţei şi egoismului. Adică rezultatul unor micimi ca prostia, vulgaritatea, mişelia. ţările mici sunt cele în care se joacă doar meciuri mici, pentru că jucătorii sunt de acest nivel. ţările mici nu ajung niciodată să joace la meciurile mari.