SUETA LA O CAFEA | adevarul.ro

SUETA LA O CAFEA

Publicat:
Ultima actualizare:
0

Un chirurg se recunoaste dupa bataturile de la pensa - ne spune Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume A lucrat pana la 70 de ani si daca un coleg nu gresea, cand a operat-o de cataracta,

Un chirurg se recunoaste dupa bataturile de la pensa
- ne spune Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume
A lucrat pana la 70 de ani si daca un coleg nu gresea, cand a operat-o de cataracta, ar fi continuat sa lucreze. Acum a implinit 84 de ani: Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume. S-a nascut in Falticeni, a urmat liceul si facultatea in Bucuresti, a inceput sa opereze in timpul razboiului intr-un spital de campanie.
- Cum ati aflat ca sunteti prima femeie neurochirurg?
- Prin '68-'70 am fost invitata sa o consult pe una dintre sotiile unui print arab. Cand s-a banuit ca are o tumora intracraniana, printul a cautat in toate tarile care aveau scoala de neurochirurgie, un chirurg femeie. Nu doreau ca o sotie de print sa fie consultata de un barbat. Nu a gasit neurochirurg femeie decat in Romania. Nu va mai spun cum a fost... ca in "1001 de nopti", intr-un harem pazit de eunuci, in decorul acela feeric... Femeia nu avea tumora, nu trebuia operata, dar nu mi-a parut rau de vizita. Asa am descoperit ca sunt singura din aceasta profesie.
- Va credeau ca operati cot la cot cu prof. Arsene?
- Bineinteles ca nu. Am insotit o pacienta, dupa operatie, in Franta. Era o persoana importanta, care avusese un accident la Bucuresti si s-a pus la dispozitie tot ce trebuie: avion special etc. Medicilor din Lyon nu le venea sa creada. Chiar dumneavoastra ati operat-o? Atunci le-am aratat inelarele, pentru ca sunt ambidextra. Aveam bataturi mai groase ca ale lor. Batatura de pe inelar se face de la pensa; o pensa speciala cu care indepartam portiunea de calota craniana, cand spargem osul. Abia cand mi-au vazut batatura, m-au crezut. Si profesorul Bagdasar se indoia de forta mea. Altfel, recunostea ca am degete de pianista, cu octava de la do la mi.
- Cum ati ajuns sa lucrati la Neurochirurgie?
- E o poveste lunga. Intai ca mi-era frica de prof. Sisesti, care era foarte sever la neurologie. Si mi-am spus sa invat si vara, in spital. Asa am ajuns sa-i ajut pe prof. Bagdasar si pe prof. Arsene. Asa l-am cunoscut pe sotul meu, la ei in echipa. Dupa absolvire, incepuse razboiul si era mare nevoie de medici. Prof. Bagdasar avea un panaritiu, nu putea opera, prof. Arsene plecase pe front. Dupa un bombardament ne aduce un baietel, in coma, cu hematom, avea nevoie imediata de trepanatie. Ce ne facem, cine sa intre? Pana la urma mi-am calcat pe inima si l-am operat eu. Mi-era frica... dar cand am pus mana pe bisturiu, am uitat de tot ce era in jur, am avut o senzatie de izolare, de liniste. Domnisoara, mi-a spus profesorul, ai aptitudini, l-ai salvat, ramai la noi. Asa ca am ramas sa operez, pe viata.
- Nu v-a fost frica, nu v-a fost mila?
- Aici am avut o problema, ca sunt prea miloasa. Uneori, nu plangea familia pentru un bolnav si ma ascundeam eu, intr-o camera, sa plang. Dar, fenomenul s-a repetat de fiecare data si probabil se intampla la fel cu toti chirurgii: cand pui mana pe bisturiu, uiti de orice altceva. Frica mi-a fost ca or sa ma ocoleasca bolnavii. Cine o sa-si dea capul pe mana unei femei, l-am intrebat pe prof. Bagdasar? Am operat mii de cazuri, in 47 de ani, dintre care in 25 am lucrat pe creier, 22 pe coloana. Cu timpul, ma cautau pacientii, mi se dusese vestea.
- De ce nu sunt femeile renumite in chirurgie?
- Intai ca nu incearca, sunt timorate, nu au curaj sa se implice. Astfel, n-am vazut nimic in plus la chirurgi. Poate, ele, nici nu vor sa-si sacrifice viata personala. Chirurgia de varf cere sacrificii. Prof. Arsene ne cerea sa fim la 5 dimineata fix, in spital, gata sa intram in sala. Erau putini medici, multi bolnavi si operam in doua ture, pana seara. Dupa ce m-am casatorit, am primit un apartament, in spital, la "nr. 9". Acolo am locuit 7 ani. Intre operatii, aveam cateva minute libere si mergeam sa-mi vad copilul, in varsta de 4-5 luni, pe care il lasam intr-un salon, sa se mai uite infirmierele la el. Nu de putine ori, il gaseam cazut din pat, pe ciment, se juca singur. Copiii mi i-a crescut apoi soacra, nu am avut concedii, ca vara erau mai frecvente accidentele si trebuia sa facem garzi mai dese. Seara ne chemau la pacientii care faceau complicatii, caci pe atunci anestezia nu era asa performanta. Astea erau distractiile noastre: o zi fara complicatii, seara, sa ne putem odihni.
- Macar neurochirurgii erau bine platiti?
- Sa fim seriosi! La stabilizare, amandoi am avut atatia bani de am luat o suta de lei. Peste vreo zece ani, l-am operat pe nu stiu ce ministru, de pe la Consiliul de Stat. A trimis soferul sa ne aduca, acasa, un cos cu bunatati: ciocolata, lichioruri. Stateam, atunci, pe o strada neasfaltata din Aparatorii Patriei, ca sa fim aproape de spital. Fiindca n-a putut intra cu masina, ca plouase, i-a raportat sefului. Abia asa ne-a repartizat si noua un apartament.
- Cand au inceput cadourile, Kent-ul?
- Prin '52-'53, cam atunci au inceput. Vedeau si bolnavii ca n-aveam ce manca, n-aveam nici de unele. Daca pierdeam masa la cantina, fiind in sala, ne pierdeam portia. Cafea nu exista. Nici zahar. Ne dadeau, niste basarabence, bomboane. La inceput, Kent-ul insemna un kil de ceapa sau de slanina. Un bolnav mi-a adus un pachetel si credeam ca-i cascaval. L-am scapat din mana si mi-a cazut pe picior, asa ca mi-am dat seama ca ma inselam: era sapun de casa. Dupa aceea, n-am mai avut tentatii. Era o perioada relativ normala. Am mers si la cateva congrese.
- Si in anii '80, in epoca plicului?
- Nu pot zice ca n-am fost tentata de un ajutor: erau cozi la carne, la lapte. Eu, daca stateam doar in sala de operatie... Oamenii vedeau ca muncim si cu asta ne mangaiau: ne hraneau. Eu am mai vazut ca unul si-a facut casa de vacanta, ca altul isi schimba masinile, dar nu m-a interesat. Daca ai pasiunea asta, a profesiei, poate sa-ti fie de ajuns.
- Dumneavoastra ramaneti cu munca, altii cu vila!
- Stiti cu ce ramanem, de fapt? Uite o felicitare! E din Suedia. O doamna isi aminteste ca, prin '78, i-am indepartat o tumoare care ii comprima maduva. Era paraplegica si imi scrie ca dupa operatie si-a revenit complet. Sau, acum, de Craciun, imi scrie fiica unei paciente pe care am operat-o prin '70: "Salvandu-mi mama, mi-ati salvat copilaria... Fara dumneavoastra n-as fi intrat la facultate, n-as fi putut deveni medic".
- Nu v-ati certat cu prof. Arsene?
- Dimpotriva. El mai pleca urechea la intrigi, dar cat am lucrat impreuna il mai convingeam sa-i asculte si pe acuzati. Ma si verifica, atent. Odata mi-a spus sa scriu in foaie ceva, am scris si am aflat ca dupa o ora a venit sa controleze. O chestiune s-a intamplat, totusi. Chiar in cazul de care va vorbeam. Profesorul era plecat la un congres, eu ii tineam locul, iar starea pacientei s-a degradat rapid. Nu voiam sa-i facem operatie, caci avea un singur rinichi. Atunci, am luat un trocar si am facut un fel de punctie, am evacuat hematomul. A fost o inspiratie de moment, care a salvat-o, caci n-ar fi rezistat la o interventie clasica. Aud ca aceasta tehnica a fost brevetata dupa vreo zece ani si se face cu endoscopul... Asta e. Dar femeia, din comatoasa cum a intrat in sala, a iesit lucida, vorbind. Iar fata ei, cea cu scrisoarea, a fost asa de impresionata ca a hotarat sa se faca medic. Azi e specialist ATI, la un mare spital.
- Si profesorul?
- L-au convins "catelusii" ca vreau sa-i iau locul. Asa ca m-a trecut la interventii pe coloana. A spus: d-na dr. Ionescu a facut destule, sa mai vina si altii sa opereze asa de bine ca ea. Nu mi-a parut rau, caci oboseala incepea sa se simta. Si am avut succes si la operatiile pe maduva.
- Totusi, nu v-a fost greu, ca femeie, intr-o profesie a barbatilor?
- Mie, nu. Unor pacienti le era greu sa accepte. Tin minte, ma tot chinuiam sa-i conving pe unii sa ne lase sa le operam o ruda, ca altfel se prapadeste. Bine, bine, au spus ei, dar sa intrebam si medicul. Si aratau la brancardierul care ma astepta sa-i dau ordin, unde sa duca pacientul.

Top articole

Partenerii noștri