Romania sub umbrela NATO

Perioada impartirii Europei a apus pentru totdeauna Cuvantarea presedintelui Vaclav Havel la Conferinta "Transformarea NATO" In preziua deschiderii summit-ului, ieri la Praga, s-a desfasurat, sub

Perioada impartirii Europei a apus pentru totdeauna Cuvantarea presedintelui Vaclav Havel la Conferinta "Transformarea NATO" In preziua deschiderii summit-ului, ieri la Praga, s-a desfasurat, sub auspiciile Institutului Aspen din Berlin si Comitetului SUA pentru NATO, conferinta "Transformarea NATO", pentru a marca momentul noii etape a Aliantei, o data cu cel de-al doilea val al extinderii spre Rasarit, ca si pentru trecerea in revista a evolutiilor in cadrul organizatiei nord-atlantice din 1990 si pana astazi. Presedintele Republicii Cehe, Vaclav Havel, a rostit cu acest prilej o ampla cuvantare din care reproducem: La 13 ani dupa prabusirea Cortinei de Fier, intr-o epoca in care au loc atacuri teroriste inspaimantatoare impotriva populatiei civile, nimeni nu mai poate ignora ca principalul inamic al valorilor pe care le apara Alianta Atlantica nu mai este incarnat in forta unui stat ori al unei mari puteri, ci este un rau extrem de difuz si periculos, extrem de dificil de sesizat si inteles - a aratat presedintele Havel la inceputul cuvantarii sale, in care a aratat ca-si propune sa insiste asupra a cinci remarci legate mai mult sau mai putin direct de ordinea de zi a summit-ului NATO. In legatura cu prima remarca a aratat ca, in masura in care Alianta doreste sa-si continue misiunea originara, e absolut necesar sa opereze transformari nete si rapide. Cu alte cuvinte, sa se metamorfozeze intr-un instrument eficace, capabil sa faca fata unor amenintari pana in prezent necunoscute. Ce ne impiedica sa operam astazi acest tip de transformari? Ce frane exista? - s-a intrebat Havel. Dupa parerea mea, ele tin de domeniul inertiei si al birocratismului, al obisnuintelor create de spaima in fata a tot ceea ce este nou. Este necesar sa rupem cu aceasta inertie inainte de a fi prea tarziu. A doua remarca: summit-ul de la Praga va fi cel al unei extinderi considerabile, cea mai importanta si, intr-un fel, cea mai exploziva de care a avut pana acum parte Alianta. Lucrurile se vor complica, fara indoiala. Dar aceste complicatii vor fi, dupa parerea mea, compensate de o mie de ori prin ceea ce reprezinta in principal si pe termen lung aceasta extindere. Alianta va da, astfel, de inteles ca ia in serios faptul ca Europa impartita in doua nu mai exista. Daca unii puteau considera precedenta extindere in cadrul caruia au devenit membri Polonia, Republica Ceha si Ungaria, ca o tentativa, un semn de schimbare, un act de altruism, noua extindere nu mai trebuie privita sub aceasta lumina. Dimpotriva, este astazi limpede ca Alianta nu mai constituie un club al veteranilor razboiului rece, putin inspaimantati de ceea ce se petrece in tarile postcomuniste, ci, dimpotriva, ea vrea sa devina o organizatie cuprinzand intregul spatiu cultural euro-american, indiferent de revendicarile de apartenenta teritoriala, trecute sau viitoare, ale unora si altora. Daca, de-a lungul ultimelor secole, marile puteri obisnuiau sa-si imparta intre ele tarile europene mai mici fara a le cere parerea, fie ca acest lucru s-a petrecut in baza unui pact de tipul Ribbentrop-Molotov sau indirect al unor tratate, ca acela de la Yalta, actuala largire a Aliantei indica limpede ca perioada acestui gen de impartire a apus o data pentru totdeauna. Europa nu mai este, nu va mai fi si nu va trebui sa fie niciodata impartita in doua, impotriva intereselor cetatenilor ei si a refuzului lor de a se alatura unei sfere sau alteia de interese sau de influente. Ne despart 57 de ani de al doilea razboi mondial si pana acum nu a avut loc nici o conferinta de pace care sa puna definitiv capat consecintelor acestui conflict. Ma intreb daca nu a venit timpul sa organizam o asemenea conferinta, fie numai si pentru simplul motiv de a marca in acest fel hotararea generala de a respecta vointa tuturor natiunilor europene. In ce ma priveste, a continuat presedintele Havel, sunt convins ca extinderea NATO are limite logice, a caror depasire ar insemna sa goleasca cu totul de sens aceasta organizatie. Dupa parerea mea, NATO este o organizatie oarecum regionala. Ea include o civilizatie, un spatiu specific, descris ca euroatlantic, euroamerican sau pur si simplu ca Occident. Tarile acestui spatiu impartasesc traditii, trasaturi si valori culturale, un sistem politic, o viziune asupra pozitiei omului in Univers. Frontierele geografice ale acestui spatiu sunt bine delimitate. De aceea nimanui nu i-ar putea trece prin cap sa propuna aderarea la NATO a Noii Zeelande, desi, datorita civilizatiei sale, aceasta e mult mai apropiata de Marea Britanie decat Albania, care, insa, mai devreme sau mai tarziu, va figura cu siguranta printre candidatii la aderare. Rusia ocupa o mare parte din Europa, dar fara doar si poate ea este o entitate euroasiatica, in intregime autonoma si aderarea sa la Alianta n-ar avea nici un sens. Singura consecinta ar fi slabirea considerabila a celor doi parteneri, daca nu chiar caderea lor in derizoriu. Atunci, unde incepe si unde se termina civilizatia atlantica? La Vest, fara indoiala, in dreptul frontierei care separa Statele Unite de Mexic. In Est, nu indraznesc sa ma pronunt cu aceeasi certitudine. In orice caz va trebui sa aiba loc o discutie concreta pe acest subiect. Mi se pare ca in afara statelor pe care le vom invita maine (n.r. - astazi) sa se alature Aliantei, va trebui, mai devreme sau mai tarziu - lucru pe care trebuie sa-l formulam limpede chiar din acest moment -, sa propunem intrarea in NATO a altor tari din Balcani, respectiv Croatia, Albania, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Serbia si Muntenegru. Cat priveste frontierele intre Est si Vest, cred ca Alianta ar trebui sa ramana deschisa tuturor democratiilor europene pana in prezent neutre, incepand cu Finlanda si Elvetia si terminand cu Irlanda. E lesne de inteles ca intr-o lume bipolara multe tari doreau dintr-un motiv sau altul sa-si pastreze neutralitatea. Dar, daca vechile blocuri au incetat sa mai existe si daca toti oamenii au ca inamic comun crima organizata, terorismul si proliferarea armelor de distrugere in masa, ce rost mai are neutralitatea? Putem ramane neutri fata de cei care savarsesc atentate si asasinate in masa impotriva populatiei civile? A treia remarca: NATO este asocierea intre doua parti ale lumii, America si Europa, apropiate, dar in acelasi timp indepartate una de alta atat din punct de vedere geografic, cat si pe planul mentalitatilor. Ele vor avea intotdeauna nevoie una de alta, mai mult chiar decat astazi si orice distantare politica ce ar interveni ar constitui o eroare istorica, daca nu o catastrofa de neinchipuit. Europa trebuie sa-si aminteasca faptul ca cele doua mari razboaie mondiale au fost declansate pe solul sau si ca, in ambele cazuri, Statelor Unite le revine meritul decisiv al triumfului libertatii si dreptatii, desi ele n-au avut nici un rol in declansarea acestor conflicte. In plus, cine stie daca, in perioada razboiului rece, Europa Occidentala n-ar fi sucombat expansiunii staliniste, sovietice sau comuniste fara enormul potential pe care il reprezinta Statele Unite, inclusiv in cadrul NATO? De asemenea, tot Statele Unite au fost motorul solutiilor, fireste tardive si imperfecte, ale anumitor conflicte europene generate dupa caderea cortinei de fier. Era Europa in stare sa gestioneze singura aceste conflicte? Ma indoiesc. Dupa tot ceea ce am trait in secolul XX si tinand cont de tot ceea ce se intampla pe aceasta planeta, cu implicarea intr-un fel sau altul a Statelor Unite, mi se pare ca europenii ar trebui sa inteleaga mai bine natura responsabilitatii americane. Ar trebui, de asemenea, sa ierte lipsa de sensibilitate, stangaciile sau pretentiile arogante uneori de americani. As merge si mai departe, marturisindu-va ca orice european care poarta pica Statelor Unite pentru dominatia exercitata prin intermediul corporatiilor mondiale asupra economiei lumii ar trebui sa stie ca Europa este cea care a creat aceasta cultura a profitului si a expansiunii economice, inainte de a preda stafeta Americii. La randul ei, America ar trebui sa inteleaga ca isi datoreaza, intre altele, grandoarea si forta radacinilor care isi trag seva din adancul civilizatiei europene si ca ea va avea, categoric, o nevoie teribila de Europa. Nu e deloc greu sa ne imaginam ca peste zece sau douazeci de ani se vor naste pe alte continente alte puteri, la fel de dezvoltate ca Statele Unite de astazi, si ca legaturile stranse culturale, politice, de securitate si civilizatie care unesc America de cei 500 milioane de europeni se pot dovedi utile, fie numai pentru mentinerea unui echilibru. A patra remarca: acum sase luni, cu ocazia intalnirii din Italia a NATO cu Rusia, am validat o legatura institutionala noua mai puternica decat inainte, unind aceste doua entitati importante. Astept cu nerabdare stiri despre cum functioneaza acest nou parteneriat, despre rezultatele cooperarii in ce priveste lupta contra terorismului si celelalte pericole care ameninta cele doua parti. Se spune adesea ca NATO este o Alianta pentru apararea anumitor valori, afirmatie prin care se intelege, de regula, ordine democratica, drepturile omului, statul de drept, economia de piata, libertatea de expresie etc. Fireste, asa este. As recomanda, totusi, sa se gaseasca termeni mai subtili si sa se vorbeasca mai degraba decat de valori de o anumita conceptie - conceptia occidentala - asupra valorilor umane. Sa dau doua scurte exemple: nu-mi pot inchipui cum am putea face fata terorismului mondial alaturi de rusi, fara a le spune limpede ce gandim despre razboiul pe care il duc impotriva natiunii cecene sau cum putem lupta alaturi de Republica Populara Chineza pentru dreptul la suveranitate al popoarelor fara a mentiona politica Chinei fata de Tibet. O ultima si a cincea remarca: astazi se vorbeste mult daca e posibil sau nu sa ne opunem cu titlu preventiv unei amenintari, inainte ca ea sa se transforme intr-un cataclism, fie si cu pretul violarii suveranitatii unui stat sau altuia? In optica NATO, aceasta dezbatere se refera, in fond, la imposibilitatea de a interveni in afara articolului 5 al Tratatului de la Washington. In timpul vietii mele, tara mea a cunoscut doua experiente incarcate de grave consecinte, inclusiv pe termen lung: prima a fost capitularea de la MUnchen, cand principalele doua democratii europene au cedat, in asa-zisul interes al pacii mondiale, presiunii lui Hitler, permitand mutilarea Cehoslovaciei. Pacea nu a fost insa salvata. Am trecut si printr-o alta experienta: ocupatia suferita in 1968 din partea statelor Tratatului de la Varsovia. In acel moment, intreaga natiune repeta cuvantul "suveranitate" si respingea cu ultima energie versiunea oficiala sovietica, potrivit careia era vorba de un "sprijin fratesc" adus in numele unei valori superioare suveranitatii de stat. Respectiv, in numele socialismului despre care se spunea ca ar fi amenintat si, o data cu el, ca ar fi amenintata si speranta oamenilor intr-o viata mai buna. Daca majoritatea zdrobitoare a locuitorilor Cehoslovaciei de atunci stiau ca nu este vorba decat de hegemonia sovietica si de exploatare economica, milioane de oameni sovietici credeau, foarte probabil, ca suveranitatea unui stat era incalcata in numele unei valori superioare, in numele umanismului. Aceasta a doua experienta ma obliga sa fiu foarte prudent. Cred ca de fiecare data cand dorim sa intervenim in treburile unui stat, in numele apararii vietii umane, trebuie sa ne punem, fie si numai pentru o clipa, in forul nostru interior, intrebarea urmatoare: nu este vorba, din intamplare, de o noua versiune a "sprijinului fratesc"? Iata de ce trebuie sa judecam cu balanta fina a unui farmacist daca este intr-adevar vorba de un ajutor impotriva unui regim criminal si de protejarea umanitatii impotriva pericolelor armelor sau daca nu este vorba, totusi, de o forma a acestui "ajutor fratesc". Nu prin minciuni putem sa ne debarasam de raspunderile noastre - a incheiat presedintele Havel. Aceste raspunderi vor fi mereu prezente, indiferent de hotararea pe care o vom lua, buna sau rea, in fata concetatenilor nostri, in fata istoriei.