România, în marş forţat către Europa

Petre Roman

cât mai rapid în rândul lumii occidentale şi civilizate. Toate datele obiective despre starea României indicau o nevoie pe cât de mare, pe atât de urgentă de a "arde" etapele dezvoltării.
Demonstraţia acestei urgenţe se află în comparaţia dintre România anului 1938, apoi a cea a anului 1988 cu Europa dezvoltată. Într-un studiu1 recent al profesorului Bogdan Murgescu se precizează câteva date esenţiale: PIB/loc al României în 1926 era de 1258 $ (actualizaţi la nivelul 1990), iar în 1938 de 1242 $. Avem imaginea unei stagnări generale. În 1913, acelaşi indicator plasa România la nivelul de 63% din media europeană, iar în 1938, la nivelul de numai 51%. De altfel, indicatorii sociali ai anului 1938 sunt dramatici. Speranţa medie de viaţă la naştere în România era de 41 de ani, în timp ce, spre exemplu, în Cehoslovacia era de 54 de ani, iar în Bulgaria de 46 de ani. Mortalitatea infantilă (copii sub 1 an decedaţi la 1.000 de născuţi vii) în România era de 182,5, în Cehoslovacia 109,6, iar în Germania 68. Oricine constată că mitul performanţei economice excepţionale a României interbelice este radical contrazis de datele statistice ale realităţii.
După 50 de ani, în 1988, datele economiei româneşti sunt la fel de dramatice, aşa cum reiese din studiul2, coordonat de profesorul Constantin Ionete, realizat ca urmare a Ordinului nr.66/6 septembrie 1990 al primului-ministru al României.
Dacă, în 1938, decalajul României, în valoarea PIB/locuitor, faţă de Germania era de 5,36/1, faţă de Franţa era de 3,76/1, faţă de Cehoslovacia 2,76/1, iar faţă de Spania 1,28/1, în 1988, decalajele se adâncesc, înregistrându-se raporturi de 10,50/1 faţă de Germania, 9,11/1 faţă de Franţa, 4,38/1 faţă de Spania, în timp ce, faţă de ţări care au avut aceeaşi dezvoltare socialistă, decalajele s-au redus, 2,24/1 faţă de Cehoslovacia, 1,39/1 faţă de Ungaria. În 50 de ani, decalajele României faţă de lumea dezvoltată cresc în medie de peste două ori. Această situaţie se datorează, în primul rând, unui nivel multisecular extrem de scăzut al productivităţii muncii sociale în România. După "marile realizări" ale regimurilor Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, în 1988, productivitatea muncii în RFG era de 10 ori mai mare ca în România, ba chiar şi în URSS era de două ori mai mare ca în ţara noastră.
În ianuarie 1990, grupul de experţi ai Institutului Naţional de Cercetări Economice îmi semnala o realitate foarte dură: circa 80% din produsele realizate în economia românească nu erau competitive pe piaţa mondială. Costurile de producţie a majorităţii acestora depăşeau valoarea lor pe piaţa liberă. În realitate, ne aflam în situaţia că rentabile erau mai ales materiile prime (lemn, petrol, sare) sau produsele slab prelucrate. Lipsa tehnologiilor moderne, lipsa comunicaţiilor moderne, lipsa managementului şi a bazei informatice, toate acestea erau trăsături caracteristice ale economiei româneşti a anilor '80. Prin urmare, oricare ar fi fost elitele României, îndatorirea lor primordială era aceeaşi: nevoia de a "arde" etapele dezvoltării. Acesta a fost sensul Programului de Reformă, aprobat de către Parlamentul României, în 29 iunie 1990, fără voturi împotrivă, la învestirea democratică a guvernului rezultat din primele alegeri libere. Ce a urmat prăbuşirii sistemului comunist? Oamenii au dorit, înainte de orice, să scape de dictatură şi să schimbe viaţa lor. Dar asta nu înseamnă că ei erau pregătiţi să facă faţă modului de viaţă occidental, cu excepţia faptului de a îmbrăţişa libertatea. În al doilea rând, schimbarea adâncă de mentalitate a oamenilor, adaptarea la valorile occidentale, adoptarea acestora, nu doar cu inima lor, ci şi cu mintea, au devenit problema schimbării mentalităţii lor. După aproape 17 ani, nu putem vorbi de un rezultat drag tuturor. Foarte mulţi oameni, în ţara noastră, au fost "educaţi" de durele noi realităţi: pierderea locurilor de muncă, degradarea pensiilor, a îngrijirii sănătăţii, sărăcia, care a însemnat umilinţă, pierderea unui statut social cândva respectabil.
Tranziţia însemna abolirea dictaturii, trecerea de la neîncredere reciprocă la o combinaţie de competiţie reciprocă corectă, pe de o parte, şi solidaritate, pe de alta. Aş dori să reamintesc că neîncrederea reciprocă a fost răspândită permanent şi agresiv sub regimurile comuniste. Ne amintim că piatra unghiulară a propagandei comuniste era "omul nou"; acesta trebuia să se teamă de ceva în fiecare zi, poate chiar în fiecare oră a vieţii lui, trebuia să abandoneze aspiraţiile individuale şi orice iniţiativă personală. La polul opus, corectitudinea, viaţa privată, iniţiativa, autoafirmarea trebuiau să ghideze saltul principal al ţării noastre de pe partea greşită a istoriei pe partea bună a istoriei. Formal, saltul s-a realizat. Suntem în NATO, suntem, practic, în UE. Dar decalajele sunt departe de a se fi şters, iar hemoragia marilor jafuri ale unor aşa-zise privatizări continuă. Cicatrizarea rănilor tranziţiei este posibilă prin preluarea şi utilizarea integrală şi cu succes a fondurilor Uniunii Europene şi a mecanismelor de funcţionare europeană.
Dar asta nu înseamnă abandonarea principiului de "ardere" a etapelor . Concluzia este aceeaşi: elitele în România, dacă există, nu vor fi elite decât pentru a face ca mentalul colectiv al românilor să susţină un angajament durabil şi încrezător pentru o Românie europenizată în marş forţat.
Note:
1 Bogdan Murgescu, The Economic Performance of Interwar Romania. Golden Age Myth and Statistical Evidence, Jahrbücher für Geschichte und Kultur Südosteuropas, nr. 6/2004
2 Constantin Ionete, Economia României: criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Ed. Expert, Bucureşti 1993