România-i fruntea sărăciei în UE. O rușine de care nu reușim să scăpam din cauza politicilor greșite
0Mai mult de o treime din populația României – 34,4% – se află la risc de sărăcie și excluziune socială. Sociologul Alfred Bulai atrage atenția că această problemă nu se va rezolva până când guvernele de la noi nu vor dezvolta programe care să se axeze pe cauze, și nu pe efecte, cum se întâmplă din 1990 încoace.
Mai mult de o treime din populația României – 34,4% – se află la risc de sărăcie și excluziune socială, potrivit datelor Eurostat aferente anului 2022. După noi, locul al II-lea în topul UE este ocupat de Bulgaria, cu 32% din totalul populației, după care urmează Spania și Portugalia, cu câte 26%. La polul opus se află Cehia, cu doar 11,8%, Slovenia, cu 13% și Polonia, cu 16%.
Potrivit Eurostat, în 2022, 95,3 milioane de persoane din UE – 22% din populație – s-a aflat la risc de sărăcie și excluziune socială. Asta înseamnă că au trăit în gospodării în care s-au confruntat cu cel puțin unul dintre cele trei riscuri – de sărăcie, deprivare materială și socială severă sau șomaj. Față de 2021, cifra a rămas relativ stabilă – 95,4 milioane de persoane.
Cele două Românii
Indicatorul deprivării materiale și sociale severe se referă la acele persoane care nu pot face față cheltuielilor lunare curente, nu-și permit o săptămână de vacanță în afara casei, nu-și pot permite o masă care să conțină carne sau pește o dată la două zile, nu dețin automobil pentru uz personal, au dificultăți în privința încălzirii locuinței și nu au capacitatea de a face față unor cheltuieli neașteptate. La acestea se adaugă incapacitatea de a cumpăra haine noi și încălțăminte, de a avea acces la internet, de a cheltui o mică sumă de bani pentru plăcerea proprie sau de a ieși lunar în oraș cu prietenii.
Proporția de aproape 35% din populație la risc de sărăcie și excluziune este mare, admite sociologul Alfred Bulai, profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, dar nu este atât de șocantă: „România a avut întotdeauna o proporție mare de oameni săraci. Nu degeaba se vorbește de două Românii: există o Românie bogată, a oamenilor cu un nivel mediu-superior care sunt și bogați – în marile orașe, de regulă, și există o Românie uitată, care este în vârstă sau care are puține resurse și care, de fapt, supraviețuiește. Deci, din acest punct de vedere, sărăcia este o constantă de foarte mult timp. Nu vorbim de ceva care s-a agravat acum“, arată expertul.
Temelia problemelor, pusă după 1990
Polaritatea socială a crescut după anii 1990 simultan cu sărăcia, mai spune sociologul. „Sărăcia a apărut după prăbușirea industriei și dispariția locurilor de muncă. România avea milioane de angajați, peste 90% din populație lucra înainte de 1990. Asta a dus la radicalizarea sărăciei și, desigur, la exportul de forță de muncă. Pentru că, evident, atunci când au avut posibilitatea, au început să plece foarte mulți“, identifică sociologul rădăcinile problemei.
Cei care pleacă aduc de regulă bani în țară sau trimit măcar, în mare parte nefiscalizați. „Nu știm exact situația. Probabil că sunt miliarde de euro care intră. În urmă cu 10 ani erau 4-5 miliarde pe an, cei care intrau legal prin bănci. Dar să nu uităm că românii mai veneau și cu bani în buzunar. Mai venea cu o mașină și o vindea aici, aceste sume nu erau neapărat contabilizate. Aceste sume sunt foarte mari și au făcut să supraviețuiască această Românie care, după regulile statistice, ar fi trebuit să nu supraviețuiască. Repet, proporția de 35% este mare, dar nu a apărut peste noapte. Din păcate, are o istorie. Tocmai de aceea se rezolvă dificil sau nu se rezolvă deloc“, mai spune Alfred Bulai.
Programe fără sens și fără viziune
Programele dezvoltate de guvernele de la noi nu s-au centrat niciodată pe cauze. Au fost gândite prost. „Majoritatea s-au axat pe efecte. Adică pe simptom: să le dăm mâncare caldă la copii la școală, să-i ajutăm cu niște sume mici de bani. Nimeni nu s-a gândit că ar trebui tratată cauza. Pentru că banii se termină și situația rămâne aceeași. Oamenii rămân tot săraci pentru că nu ai rezolvat cauzele“, mai spune universitarul.
Ideal ar fi, subliniază sociologul, să-i ajuți pe cei care au o anumită vârstă, 70-80 de ani, și nu o mai pot face singuri, iar pentru ceilalți să creezi acele politici și condiții care să-i facă pe oameni să câștige suficient cât să-și permită o viață civilizată. „Una dintre temele la modă este acum abandonul școlar, care este foarte mare. Dar noi nu știm exact cât este, în sensul în care calculăm abandonul simplu, ca diferență între cei înscriși anul acesta, comparativ cu cei de anul trecut. Nu mă refer la cei care termină un ciclu de școală. Dar noi avem vreo sută de mii de copii pe care i-au născut părinții în străinătate. Ei nu sunt înregistrați nicăieri. Pentru că îi poți înregistra doar pe cei care se transferă în România la altă școală, pentru că aici avem legislație care reglementează. Am dat acest exemplu pentru că unul corelat este cel cu masa caldă sau cu rechizite etc. În toate s-a băgat statul. Statul poate să creeze însă politici care să sprijine ca mediul privat, organizațiile nonguvernamentale să poată asigura o serie de resurse. Adică statul poate să dea o scutire de impozit pentru restaurante, să creeze un cadru permisiv, simplu, în care acestea pot să asigure un sistem de distribuție a hranei. Nu trebuie să dea numai statul mâncare. Din păcate, statul se interpune în această situație, el achiziționează tot de la restaurante, că el nu produce, însă evident într-un sistem care face ca totul să fie și mai scump și coruptibil, ca orice sistem care trece pe la stat. Am dat niște exemple nu pentru că asta ar trebui făcut, ci doar sugestii de reflectat, pentru că trebuie să mă gândesc cum anume să fac ca sistemul să se optimizeze și singur. Atâta timp cât mă bazez doar pe structurile statului, atunci el nu va fi eficient și va trata doar simptomul, nu boala“, exemplifică universitarul.
Statul te vrea sărac
Aceleași statistici Eurostat arată că, în 2021, 26% dintre tinerii europeni cu vârste între 15 și 29 de ani locuiau în case supraaglomerate – mai mult de o persoană într-o cameră. Și la acest capitol România ocupă locul I, cu o proporție de 60%, urmată de Bulgaria – 57% și Letonia – 54%. Restul țărilor UE au proporții sub 50%: Grecia – 48%, Polonia – 47%. Cel mai bine la acest indicator stau Cipru și Malta – cu câte 4%, Irlanda – 5% și Olanda și Belgia – 8%.
Supraaglomerarea locuinței ține de dimensiunea locuinței și de numărul de membri. Foarte mulți tineri stau cu părinții și după majorat pentru că prețurile caselor raportat la veniturile populației de nivel mediu – ca să nu mai vorbim de cea săracă –, atrage atenția sociologul, sunt mult prea mari și puțin permisive. „Lipsa de bani face ca o casă să nu poată fi achiziționată decât cu greu. Nici măcar moda chiriilor nu este una foarte răspândită la noi pentru că sunt și ele foarte mari. De regulă, se închiriază doar în orașele mari, universitare, acolo unde există o populație care și-a construit apartamente ca să le închirieze. Pe de altă parte, modelul nostru este acela de a fi proprietari – așa a fost în comunism, unde chiar dacă fiecare stătea cu chirie, considera casa primită de la stat ca fiind a lui. În Occident, modelul este de a închiria, în condițiile legislative foarte clare și draconice“.
Votul populației sărace costă mai puțin
În alte țări din Vest, cele nordice de exemplu, care asigură condiții maximale, în timp ce, în altele, nu se asigură nimic, mai spune Alfred Bulai: „Capitalul poate să fie mai bun sau mai rău, nu e un model unitar. În Norvegia, de exemplu, pentru că există resurse, oricine a emigrat acolo, dar nu e neapărat cetățean, au o legislație care spune că orice persoană trebuie să aibă condițiile unui norvegian. Și statul le închiriază de la cetățeni. La noi, din păcate, a rămas amintirea faptului că oricine în comunism primea o casă de la stat – poate că așteptau, dar în final o primeau. Pentru tineri care ar dori să stea pe undeva ar trebui să existe un model cultural al oamenilor care să închirieze pentru că au resurse, dar cu o legislație care să protejeze chiriașul. Statul ar trebui să construiască locuințe sociale, dar asta depinde foarte mult de inițiativa locală. Pentru că primăriile știu cel mai bine ce probleme au. Și trebuie spus că unii primari își doresc să-i țină pe oameni într-un fel de dependență – cu cât populația e mai săracă, cu atât votul costă mai puțin. Cineva care are venituri mici se mulțumește cu mult mai puțin. Și există și un dezinteres al celor care ar putea ajuta la creșterea calității unei zone“, explică sociologul funcționarea mecanismului complex care generează sărăcie.
Exemplul japonez
Problema la noi este că politicienii nu sunt interesați să dezvolte proiecte și programe care au un orizont, mai spune Alfred Bulai: „De exemplu, să ai un program în învățământ de abandon zero. Și îți dai seama că trebuie să schimbi și legislația, și modul în care tu înregistrezi abandonul ca să fie real și nu fictiv. În Japonia, unul dintre programele dezvoltate în urmă cu mulți ani a fost acela al „revoluției WC-urilor“, prin care ei au redus la zero aproape toate bolile transmisibile. Prin impunerea unor standarde în toate toaletele publice. Dar atunci au început cu ceva care părea penibil, însă pe ideea de curățenie. Multe probleme se rezolvă încercând să rezolvi cauza altei probleme. Calitatea apei, calitatea mâncării, calitatea mediului, toate acestea creează niște cheltuieli inimaginabile în societate cu spitalizarea, cu medicina. Ce vreau să spun este că problemele sunt foarte legate. Și ar trebui să tratezi cauze. Ideal este nu să le construiesc case, ci să-i fac să aibă bani să-și construiască case. Să am o formulă competitivă pe piață în care prețurile – prin producția mare de case – să fie unele accesibile. Astea sunt cauzele“, rezumă sociologul.
Se încarcă comentariile...
