Interviu Plecat din România la 9 ani, Miguel Gane a devenit unul dintre cei mai citiți poeți din Spania: „Exilul m-a făcut poet”

Plecat din România la vârsta de nouă ani, Miguel Gane a devenit unul dintre cei mai citiți poeți contemporani din Spania. Într-un interviu pentru „Adevărul”, scriitorul vorbește despre copilăria marcată de sărăcie, migrație și identitate, despre limba în care simte că trăiește și scrie, dar și despre motivul pentru care succesul nu i-a schimbat relația cu copilul care a fost.

Miguel Gane, unul dintre cei mai citiți poeți din Spania Sursă foto: Arhivă personală

Adevărul: Romanul „Când o să te faci mare” vorbește despre sărăcie fără să o romantizeze. Există un moment în care ați simțit că succesul v-a îndepărtat de copilul care ați fost? Ce ați făcut ca să nu-l pierdeți?

Miguel Gane: Nu a existat niciun moment, deoarece mereu am privit succesul de la distanță și l-am luat ca pe o formă naturală de a crește și de a avansa într-o carieră. În același timp, l-am privit cu foarte mult respect, deoarece știu că nu e ușor să ajungi la el. Dar niciodată nu m-a afectat personal, pentru că păstrez lângă mine tot ceea ce mă face să fiu eu. Succesul nu este un lucru pe care să-l fi căutat vreodată; a venit natural. Nici nu am vrut să fiu foarte conștient de el, deoarece cred că mi-ar fi condiționat munca foarte mult.

În schimb, cu copilul care este prezent și în roman, dar și în mine, am încercat să mă regăsesc în timp și să creăm o legătură mult mai profundă și mai umană. Sărăcia nu este niciodată un avantaj, deoarece coexistă într-o conjunctură socială care, de multe ori, este lamentabilă. Nu o poți abandona cu atâta ușurință. Sărăcia înseamnă lipsă de oportunități, înseamnă frig, foame și, adesea, o privire pierdută către viitor. Nu știu dacă sărăcia te face mai puternic, dar anumite circumstanțe negative trăite te fac un pic mai uman și mai conștient. Mulți români care au emigrat la începutul anilor 2000 au îndepărtat această condiție și am beneficiat, astfel, de lucrurile pozitive oferite de străinătate, datorită sacrificiului părinților noștri.

Ați devenit unul dintre cei mai citiți poeți contemporani din Spania. Simțiți că, atunci când scrieți în spaniolă, gândiți diferit decât ați face-o în română? Există emoții pe care o limbă le exprimă mai bine decât cealaltă?

Da, cu siguranță. În română, de exemplu, avem cuvinte care nu se traduc în spaniolă cu aceeași frumusețe, cum ar fi „acasă” sau „dor”. Dar și castiliana are cuvinte cu o identitate unică, iar eu am o legătură foarte profundă cu ea, deoarece a trebuit să o învăț de la zero. Eu gândesc, trăiesc, iubesc și scriu în castiliană.

Limba româna este... o lecție pe care încă o învăț chiar și acum, mai ales că au fost ani în care aproape că nu o vorbeam, în perioada de integrare în Spania. Scrisul meu în castiliană are mai multă fluiditate și flexibilitate, pentru că, până la urmă, este limba în care m-am făcut mare. A fost ca și cum a trebuit să mă adaptez unei noi mame. 

În multe interviuri ați spus că exilul v-a făcut poet. Dacă familia dumneavoastră nu ar fi plecat niciodată din România, cine credeți că ați fi fost astăzi și ce parte din dumneavoastră nu s-ar fi născut niciodată?

Probabil aș fi urmat același drum pe care l-au urmat și prietenii mei de aici, din sat. Unii lucrează în armată, în poliție, alții și-au dezvoltat o carieră în IT. Cred că dacă aș fi rămas, undeva acolo m-aș fi mișcat și eu. Nu cred că aș fi avut o legătură atât de profundă cu poezia, dar creativitatea, curiozitatea și sensibilitatea mea s-au născut în România, nu în Spania. Cu siguranță, aș fi încercat să-mi canalizez emoțiile într-o altă formă, poate o artă aplicată unei munci diferite.

Cartea dumneavoastră vorbește despre migrație prin ochii unui copil. Astăzi, când milioane de români cresc între două culturi, credeți că acești copii ajung să aibă două identități sau riscă să nu se simtă cu adevărat acasă nicăieri?

Acum câteva săptămâni am luat parte la Parlamentul European din Bruxelles la un eveniment intitulat „Nu-i singura casă”. Acolo am întâlnit mulți tineri cu dublă identitate, dar și tineri care nu se simțeau ai nimănui. O tânără chiar spunea că se simte vinovată când vine acasă, simțind că nu mai aparține locului unde trăiesc bunicii ei.

Eu personal simt o dublă identitate și de aceea am o legătură atât de frumoasă în ultima vreme cu România. Dubla identitate înseamnă două culturi, tradiții și societăți diferite, ceea ce îți deschide viziunea. Însă mulți tineri născuți în afară - generația a treia deja - au rupt legătura. E trist de spus, dar nu mai au nimic și nu îi mai așteaptă nimeni acasă. Face parte dintr-o dezrădăcinare profundă, din condiția de migrant: despre a pierde, dar și despre a câștiga. Dacă viziunea lor despre România este diferită de a noastră, trebuie respectată, nu condamnată.

Versurile dumneavoastră sunt distribuite masiv pe Instagram și TikTok. Unii critici spun că poezia devenită virală riscă să fie confundată cu dezvoltarea personală. Unde vedeți granița dintre literatura autentică și conținutul făcut pentru algoritm?

Conținutul făcut pentru algoritm este mult mai simplu, accesibil, creat pentru a ajunge la cât mai multe persoane. Este doar o mică portiță către un întreg univers. Conținutul meu online nu condiționează ceea ce scriu în cărți; de multe ori, ce e online nici nu se regăsește în volume.

Poezia a trecut printr-un moment defavorabil, fiind un gen de nișă. În sistemul educațional, cel puțin în Spania, am fost învățați să o privim cu teamă, cu ideea că e prea complicată pentru noi. Poezia mea este mai accesibilă și oferă oportunitatea primului contact cu un gen literar esențial pentru suflet. Cărțile mele au poezii pentru toate categoriile: unele mai lejere, pentru cititorul care vrea să se deconecteze, și altele mai profunde, mai literare. Rețelele sunt pentru mine doar o fereastră către librării; pe mine mă interesează cititorii care, văzând un vers online în care se regăsesc, merg apoi să cumpere un volum.

Ați renunțat la o carieră sigură în avocatură pentru literatură. Dacă un tânăr dintr-o familie modestă v-ar spune astăzi că visează să trăiască din artă, l-ați sfătui să-și urmeze visul sau să aibă mai întâi o plasă de siguranță financiară?

Nu sunt în măsură să dau un sfat absolut. Natural, l-aș îndruma să își câștige mai întâi existența, o „pâine”, pentru că fără ea nu poți dezvolta partea artistică. Dar l-aș sfătui și să nu-și piardă niciodată curiozitatea și visul, pentru că acolo e nucleul ființei lui. Cele două se pot combina: munca artistică alături de o muncă de rând.

Eu am fost un caz fericit, pentru că am avut cititori încă de la început, ceea ce mi-a oferit echilibrul financiar pentru a înclina balanța către literatură, nu spre avocatură. Altfel, probabil aș fi continuat în drept – tot legat de legi și cuvinte – dar sigur nu m-aș fi depărtat niciodată de poezie. Fraza „urmărește-ți visul” este puțin superficială; eu aș spune: ai încredere în visul tău, luptă pentru el, dar fii conștient că îndeplinirea lui nu este o certitudine. Totuși, drumul în sine este benefic pentru suflet.

Care a fost primul contact pe care l-ați avut cu poezia? La ce vârstă ați început să scrieți? Cum a început efectiv?

Am început să scriu pe la vârsta de 13 ani. Aveam dorința de a mă exprima și de a-mi explica mie anumite lucruri din viață. M-am așezat în fața hârtiei într-o seară, influențat și de anumite stiluri muzicale din Spania, și mi-am zis: de ce să nu scriu și eu ce simt? Mai târziu mi-am făcut un blog, apoi un cont pe vechiul Twitter unde postam link-urile. Așa au început să vină cititorii, totul s-a întâmplat foarte natural.

Acum sunteți popular, invitat la festivaluri, citit de sute de mii de oameni. De ce ați ales să reveniți cu cărțile traduse în română? Ați simțit vreodată că trebuie să demonstrați că încă aparțineți acestui loc?

Nu, din contră. Eu aparțin acestui loc prin sufletul meu, nu doar prin munca mea. Nu am simțit nevoia să demonstrez nimănui nimic. Am publicat prima carte în Spania în 2015. Până acum nu am vrut să forțez lucrurile. Am lăsat totul să decurgă natural și am așteptat să dau de o echipă serioasă, care să-mi respecte proiectul și să aibă încredere în el.

Am ales să colaborez cu un traducător din respect pentru limba română; nu aș fi fost capabil să le traduc singur cu atâta identitate. Traducerile au ieșit extraordinar, echipa a fost pe măsură, iar acum încercăm să deschidem și în România conversații literare și sociale. 

Pentru a deveni un bun scriitor, trebuie să fii mai întâi un bun cititor. Care este topul dumneavoastră de preferințe când vine vorba de scriitori?

Îl recomand pe cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, Gabriel García Márquez, cu „Un veac de singurătate” (Cien años de soledad). Este unul dintre marile clasice ale literaturii universale, iar Márquez este considerat cel mai important reprezentant al realismului magic.

Din România, îmi plac foarte mult vocile poetice ale Svetlanei Cârstean și ale lui Cosmin Perța, acesta din urmă remarcându-se și printr-o proză excelentă.

Dintre poeții spanioli, Karmelo C. Iribarren mi se pare cel mai interesant în momentul de față, alături de Luis García Montero. Recomand și poezia Cristinei Peri Rossi, scriitoare și poetă originară din Uruguay, precum și literatura lui Julio Cortázar și opera Alejandrei Pizarnik, una dintre vocile care influențează puternic scriitoarele contemporane.

În ceea ce privește proza contemporană îmi plac Fernanda Trías, Elísabet Benavent, Dolores Redondo și Espido Freire. Dacă ar fi să recomand o carte de poezie universală, aș alege „Fire de iarbă” („Hojas de hierba”) de Walt Whitman. Și aș adăuga și primele șapte cărți publicate de Mario Vargas Llosa. Totul depinde însă de cititor, recomandările trebuie să fie ad hoc.