Plaiuri mioritice, sculpturi, legende şi biserici vechi la Măgura

Ciolanu şi tabăra de sculptură din localitate, precum şi schitul Cetăţuia. Totuşi, până să ajungi la Măgura, poţi să faci un scurt popas la Izvoru, pentru o reîntâlnire cu simplitatea

Ciolanu şi tabăra de sculptură din localitate, precum şi schitul Cetăţuia. Totuşi, până să ajungi la Măgura, poţi să faci un scurt popas la Izvoru, pentru o reîntâlnire cu simplitatea şi decenţa credinţei ortodoxe.

Sculpturile de pe-un picior de plai
În afara mânăstirii, pe pantele line de sub pădure se întinde armata de sculpturi aparţinând fostei tabere de creaţie. Albe-gri, figurile care ating 2,5 metri înălţime sunt împrăştiate la întâmplare printre vaci şi oi, pe tăpşanul de un verde mioritic. Ai zice că sunt turiştii permanenţi ai Măgurei. Călugării nu privesc sculpturile cu ochi buni, văzând în ele întruchiparea idolilor din perioada păgână a umanităţii, dar vizitatorii se înţeleg bine cu pietrele dăltuite postmodernist. Adulţii se pozează cu busturile gânditoare, doi copii se caţără în vârful unei cărţi perforate de litere, iar câţiva tineri îşi întind păturile în dreptul unui trunchi de mâini împreunate.

Mânăstirea Barbu şi secretul Peleşului
O incursiune pe un drum alambicat de ţară te va duce la Mânăstirea Barbu, un loc modest şi izolat. Ctitorit în 1669 de jupânul Barbu Vel Căpitan, sălaşul bisericesc a avut iniţial forma unei corăbii, vrând parcă să dea glas principalei lipse din zona Buzăului: apa. "Dacă regele Carol ar fi găsit apă prin părţile astea, aici ar fi construit Peleşul", spune preotul Maxim, cu un amestec de mândrie şi tristeţe în glas. Un bătrânel alb în cap, cu privirea blândă, dar demnă, deschide uşa bisericii aflate în renovare. În pronaos, pictura refăcută la sfârşitul secolului al XIX-lea te surprinde cu nuanţa sa de albastru închis, încă puternică. Din clădirea iniţială nu au mai rezistat decât pereţii drepţi ai naosului şi altarul. "ţara stă pe umerii strămoşilor", zice preotul Maxim în loc de "rămas bun". Ca orice lucru străbun, Mânăstirea Barbu nu trebuie uitată.

Schitul Cetăţuia, de la daci la Carol I
Peste drum de Mânăstirea Ciolanu, slalomând printre alte şi alte sculpturi inedite, dai de urcuşul spre schitul Cetăţuia. Însă nu te îmbăta cu atmosfera candidă a locurilor măgurene. Drumul prin pădure înseamnă jumătate de oră de luptă cu dealurile înglodite şi cărările întortocheate. Dacă nu ai inspiraţia să-ţi laşi rucsacul în maşină, lupta se poate transforma în chin. Totuşi, acceptându-ţi statutul de simplu mirean, poţi să consideri gâfâiala drept penitenţă. şi momentul în care treci poarta Cetăţuii drept răsplata divină. Pentru spiritele sensibile, aleea către biserică este o desfătare. Un culoar de iarbă te conduce printre două rânduri de flori albe, roz, galbene, roşii. Urci câteva trepte şi ajungi la biserica îngrădită de ruinele unor ziduri dacice. "Aici a fost, în vremurile dacilor, o cetate. După aceea, primii creştini au ridicat pe locul ăsta biserică. În 1517, aici s-a adăpostit doamna Neaga, fugind din faţa turcilor. După ce a trecut pericolul, ea a construit schitul", povesteşte maica stareţă. şi Carol I s-a intersectat cu istoria schitului, el contribuind la reparaţia acestuia.

300 de ani de rugăciuni neîntrerupte la Mânăstirea Ciolanu
Mult mai mare, mai fastuoasă şi mai fortificată este Mânăstirea Ciolanu, cea mai importantă din eparhia Buzăului şi a Vrancei. O curte largă, cu brazi şi pini din loc în loc, îşi aşteaptă în linişte vizitatorii. Turiştii pot înnopta aici, pentru că mânăstirea nu găzduieşte decât 15 călugări. Complexul bisericesc din Măgura are şi vechimea de partea sa, fiind atestat pentru prima dată în anul 1493. Denumirea mânăstirii se trage de la rămăşiţele unor călugări bizantini, găsite prin părţile locului în secolul al XV-lea, după căderea Constantinopolului. Pentru laici, faima mânăstirii este sporită şi de faptul că pictura catapetesmei bisericii mari a fost realizată de Gheorghe Tătărăscu. Însă călugării pun mare preţ pe continuitatea vieţii monastice de la Ciolanu, neîntreruptă de 300 de ani.