Pauza de sinceritate
Vasile DâncusociologCa şef al unor servicii de comunicare sau consultant, am dat de multe ori un sfat pragmatic, învăţat de mine din colaborarea de un deceniu cu jurnalişti, sfat pe care
Vasile Dâncu
sociolog
Ca şef al unor servicii de comunicare sau consultant, am dat de multe ori un sfat pragmatic, învăţat de mine din colaborarea de un deceniu cu jurnalişti, sfat pe care astăzi nu-l mai cred a fi bun şi nici strategic.
Când era atacat cineva, şi considera că este nedreptăţit, îl sfătuiam să nu reacţioneze cu drepturi la replică, să aştepte a vedea amploarea atacului şi dacă e s-o facă, contrareacţia să fie doar atunci când nu se mai poate. Sfatul este pragmatic şi poate să ţi-l dea orice prieten jurnalist. El se bazează pe mai multe considerente de ordin pragmatic. Prima este cea după care nimeni nu a câştigat un război cu presa. Aserţiunea este dubitabilă, pentru că mulţi au câştigat procese în care presa a plătit despăgubiri importante, dar, în mare, este valabilă. A doua este că jurnaliştii sunt solidari între ei chiar atunci când au greşit. Acest lucru este normal, deoarece se luptă de multe ori cu statul sau cu instituţii puternice, ori cu oameni de afaceri care gestionează bugete mari. şi eu sunt tentat să ţin partea unui jurnalist atunci când se luptă cu un adversar care poate dezvolta o forţă disproporţionată. Un alt argument este că replica este ulterioară inoculării unei informaţii şi, de cele mai multe ori, de-abia fixează o calomnie. şi chiar dacă este publicată, în 99% din cazuri este introdusă într-un cadru de semnificare în care este anulată orice prezumţie de credibilitate. Cel care dă un drept la replică este copleşit de alte articole negative sau ironice, lovituri sub centură sau montaje insultătoare. Nici vorba de condiţii şi spaţiu echivalent de exprimare pentru cel care se simte lezat. În fine, dreptul la replică te pune rău cu redacţia, îţi creează duşmani în presă, jurnaliştii cer solidaritate şi ea se materializează în multe cazuri.Parcă nici nu e aşa mare nedreptatea atunci când politicianul atacat se află la putere. Este aproape normal ca puterea, ce are tendinţa de a se extinde cât poate mai mult, să fie limitată, chiar dacă nu întotdeauna aceasta se face prin adevăr sau gesturi de fairplay. În plus, cel aflat la putere are multe posibilităţi de expresie. Este ascultat de jurnalişti la conferinţe de presă, poate să spună ce are de spus la radio sau televiziune. În opoziţie, politicianul poate fi o victimă sigură. Dacă eşti politician pesedist, poţi să o încasezi fără milă. Pentru unii justiţiari eşti comunist, baron, ticălos, mişel sau prost. Ca pesedişti, nu prea beneficiem de prezumţia de nevinovăţie, sau cel puţin aşa simţim uneori. Sunt partide care trec de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, politicieni care schimbă partidele ca şi cămăşile, şi totul se uită într-o zi. Ei au dreptul să se schimbe, să se răzgândească, pot să evolueze. Pesediştii sunt primii pe lista victimelor. În unele situaţii, când cineva atacă un pesedist, se umple de gloria unei lupte cu balaurul. Dar pesediştii au fost poate primii care au greşit în relaţia cu presa. În primul rând, pentru ca mulţi au considerat presa ca un duşman. Unii sunt aroganţi cu presa, alţii s-au luptat cu jurnaliştii folosind mijloace nedemne. Dar cei mai mulţi poate că au greşit atunci când au tăcut sau când au căutat alte mijloace pentru a nu fi atacaţi. Au plecat capul ştiind că totul va trece, că mâine altul va fi victimă. Cei mai mulţi, speriaţi, au încercat să se izoleze, să se ascundă de presă, strategie falimentară ca şi cele în care unii au încercat să limiteze accesul presei, să cumpere presa sau să considere că presa este ticăloşită. Dacă ar fi căutat să-şi spună cu demnitate adevărul lor, dacă aveau credinţa sinceră că au dreptate, astăzi nu ar mai fi oi negre ale politicii noastre. Personal am dat o singură dată un fel de drept la replică, când eram ministru sau secretar de stat, mai degrabă o îndreptare, pentru că într-o emisiune de radio un invitat făcuse o inexactitate, voită sau nu, privind o lege a guvernului. Am trimis un fax moderatorului de emisiune pentru propria lui cunoaştere, fără nici o cerere de replică. Am fost sunat de la redacţie pentru a fi prezent în emisiunea viitoare, dar am răspuns că nu este atât de important şi nu doresc. Am fost sunat din nou pentru a fi întrebat dacă nu vreau să intervin telefonic. Copleşit, am refuzat şi acest lucru, dar, întorcându-mă acasă, am auzit-o pe moderatoare citind replica, deşi nu cerusem şi nici nu era responsabilă pentru toate afirmaţiile invitaţilor. M-am simţit atunci fericit, considerând că a meritat să suport ironiile şi criticile colegilor, pentru că, deşi eram la putere, am iniţiat, singur sau alături de Mona Muscă, Legea liberului acces la informaţiile de interes public şi Legea transparenţei în administraţia centrală şi locală. Cum a fost posibil gestul acela este foarte simplu, s-a întâmplat firesc, pentru că jurnalistul era Doamna Rodica Culcer, un om pentru care adevărul şi precizia sunt mai puternice decât orgoliul de a considera că ai mereu dreptate. Am întrebat mai mulţi prieteni jurnalişti care m-au sunat într-o zi tristă pentru mine, în care am fost victima unui atac jegos, dacă au greşit vreodată în anchetele lor, dacă au avut confirmarea că au nedreptăţit subiecţi. Toţi mi-au răspuns afirmativ, unii mi-au povestit cu amărăciune şi câteva situaţii pentru care nu sunt mândri. Dar, dincolo de excepţii, presa sprijină ceea ce este nou, ceea ce nu sfidează opinia publică, ceea ce respectă liniile evoluţiei sociale. Ea este un ferment al schimbării. Ar fi o mare eroare să analizam relaţia dintre presă şi politician doar ca şi una dintre victimă şi călău. Ea este o relaţie dură, dar poate fi o înfruntare în care demnitatea să dicteze principalele mişcări. Altfel relaţia va rămâne, cum spune un personaj din ?Munich?, filmul recent al lui Spielberg, o relaţie consumată în fugă. Foarte mulţi în război, spune un personaj din film, sunt pregătiţi să ucidă din fugă, nu se opresc pentru ca le este frică să nu le dispară curajul sau, poate, argumentele. Cred că este nevoie de o pauză de sinceritate şi în relaţia dintre politician şi presă. O pauză pentru a ieşi din mecanica fugii. Păstrându-şi demnitatea intactă, jurnalistul ar putea spune cu sinceritate: am greşit când acest lucru se întâmplă. Iar politicienii, pentru a mai salva ceva, ar trebui să facă gestul acela de care le este tare groază, atunci când jurnaliştii îi prind cu ocaua mică: demisia. Cine să înceapă? Evident, este rândul politicianului. Dacă s-ar opri din fuga zilnică, pentru o pauză de demnitate şi respiraţie, politicianul sau jurnalistul s-ar putea trezi că adevărul îl ajunge din urmă şi îl bate prieteneşte pe umăr, zâmbindu-i complice.




















































