Pasiunea oamenilor pentru spaţiu a început în Antichitate

Printre cele mai vechi vise ale umanităţii se află şi explorarea vastelor întinderi cosmice, care au constituit un adevărat magnet pentru cei care au dorit să depăşească limitele

Printre cele mai vechi vise ale umanităţii se află şi explorarea vastelor întinderi cosmice, care au constituit un adevărat magnet pentru cei care au dorit să depăşească limitele terestre ale cunoaşterii.

Intrigaţi de spectacolul stelelor strălucitoare şi al celor două principale astre, Soarele şi Luna, strămoşii noştri au încercat să descifreze fenomene neobişnuite precum fazele lunare, deplasarea planetelor ori apariţia cometelor.

Pe măsură ce oamenii din vechime au început să înţeleagă că cerul este o lume ce-şi descoperă treptat tainele, invitând astfel la o explorare şi la o cercetare mai amănunţită, dorinţa de a-l cunoaşte mai bine a venit de la sine, iar curiozitatea a aprins imaginaţia.

Una dintre cele mai vechi referiri la o călătorie spaţială (evident, imaginară) se regăseşte într-o lucrare a retoricianului grec Lucian de Samosate, care poate fi considerat părintele literaturii science fiction. Într-o lucrare numită ironic"Verae Historiae" ("Poveste adevărată"), el îşi imaginează cum ar decurge cucerirea spaţială şi spune că vasul lui Ulysse a fost "înghiţit de un vârtej teribil, care l-a dus "până la cer", unde ar fi rămas timp de şapte zile.

Linişte până în secolul XVI

Paradoxal, se pare că posibilitatea efectuării unor voiaje spaţiale a fost dată uitării timp de câteva milenii. De-abia în secolele XVI şi XVII, în urma unor lucrări aparţinând astronomilor şi oamenilor de ştiinţă Nikolaus Copernic, Johannes Kepler şi Galileo Galilei, ideea explorării cosmosului a recâştigat teren. Însuşi Kepler a scris o lucrare cu accente fantastice, numită "Somnium", în care descrie imposibilitatea unui voiaj interstelar, din cauza absenţei atmosferei.

La mijlocul secolului XVII, doi britanici, Francis Godwin şi John Wilkins, publică nişte povestiri despre călătorii pe Lună. Lucrările s-au bucurat de un deosebit succes, aprinzând imaginaţia opiniei publice. Wilkins a descris condiţiile necesare pentru ca viaţa să fie posibilă la suprafaţa astrului nopţii şi chiar a făcut referiri la navetele spaţiale care ar fi necesare pentru o asemenea călătorie. Era prima referire din istorie la aceste complicate aparate de zbor.

Extratereştrii lui Voltaire

În secolul următor apare ideea existenţei unor civilizaţii străine de Terra, aflate pe planete îndepărtate ale sistemului nostru solar. Astfel, în lucrarea numită "Le Micromegas" (1725), Voltaire imaginează povestea unui uriaş venit de pe Syrius, pentru a vizita Pământul, în compania unui locuitor de pe Saturn, pe care l-ar fi întâlnit pe drum…

În 1775, în lucrarea "Le Philosophe sans pretention", Guillaume de La Follic descrie utilizarea unor maşini electrice pentru propulsarea unor navete interstelare, create de un locuitor de pe Mercur, eşuat pe planeta noastră.

Secolul XIX aduce literatura de anticipaţie, prin intermediul unor lucrări precum "Voyage dans Venus", de Achille Eyraud, "De la Terre a la Lune" şi "Autour de la Lune" de Jules Verne, ca şi "The First Men in the Moon" de H.G. Wells. În aceeaşi epocă, astronomul Camille Flammarion face o trecere în revistă a cunoştinţelor despre spaţiu în lucrarea "Les Mondes imaginaries et les Mondes reels".

Toate acestea vor influenţa profund mentalitatea şi aspiraţiile celor ce aveau să devină, în secolul XX, pionierii astronauticii. Acest termen a fost propus, în 1927, de romancierul de origine belgiană I.H. Rosny (1856-1940) şi, la început, desemna posibilitatea navigării, cu ajutorul unui vehicul spaţial, între două sau mai multe astre.

Astăzi, termenul de astronautică înglobează ansamblul ştiinţelor şi tehnologiilor care contribuie la cucerirea spaţiului, teoria zborurilor cosmice, calculul traiectoriilor, sistemele de comunicare şi transmisiune spaţială, cunoştinţele despre echipamentele ştiinţifice, medicale şi biologice necesare unui zbor extraterestru.

Primul tratat de astronautică

Într-o carte publicată în 1883, "Spaţiul liber", inginerul rus Konstantin Ţiolkovski stabileşte, pentru prima dată, conceptele fundamentale ale explorării spaţiale prin intermediul unei rachete, singurul mijloc de desprindere de forţa atracţiei terestre.

Începând cu 1912 inginerul francez Robert Esnault-Pelterie pune bazele teoriei matematice a zborurilor interplanetare. În 1923, medicul şi omul de ştiinţă Hermann Oberth (de origine română) publică primul tratat de astronautică, "Racheta în spaţiul interplanetar", iar în toamna lui 1929 a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid.

Experimente timide cu rachete rudimentare

Prima rachetă cu propergol, lansată pe 16 martie 1926 de către francezul Robert Goddard, a zburat două secunde şi jumătate, parcurgând 56 m, la înălţimea de 12,5 m.

În 1927, în Rusia a fost organizată prima expoziţie consacrată zborurilor interplanetare, iar în 1928 letonul Friedrich Zander a construit prima rachetă cu o forţă de propulsie de 5 kg, iar Laboratorul de Dinamică a Gazelor pune la punct un motor cu o forţă de propulsie de 20kg. Zander a fost pasionat de planeta Marte şi, din acest motiv, sloganul său de astronom a fost "Către Marte!". În 1933, cercetătorii de la Laboratorul de Dinamică a Gazelor din Leningrad fac proba unui motor cu o propulsie de 300kg.

Nazistul Wernher von Braun, şeful programului spaţial american

Wernher von Braun este considerat ca fiind tatăl Programului Spaţial al SUA, fiind de asemenea amintit ca liderul ştiintific al echipei de savanţi germani din Germania nazistă care a realizat racheta V-2, cea care a ucis mai mult de 7.000 de oameni în Marea Britanie între 1944 şi 1945.

Paradoxal, mult mai mulţi oameni au murit în Germania în timpul procesului însuşi de realizare a rachetelor. Wernher von Braun a fost conducătorul programului german de creare a rachetelor germane (dintre care racheta V-2 este cea mai cunoscută) atât înainte, cât şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Von Braun lucra la teza sa de doctorat când Partidul Naţional Socialist German al Muncitorilor a venit la putere. Imediat, construcţia rachetelor a devenit o prioritate pentru noua putere. Von Braun a fost cooptat într-un program de cercetare.

La acea vreme, nemţii erau foarte interesaţi de studiile fizicianului american Robert H. Goddard's; dacă până în 1939 germanii îl contactaseră doar de câteva ori pentru câteva lămuriri tehnice, von Braun aplică integral teoriile lui Goddard în construcţia seriilor de rachete Aggregat 4(A-4), cunoscute ulterior ca V-2.

Lagărele devin laboratoare

În 1942, Hitler a aprobat cu mult entuziasm producerea primei serii de rachete A4, ceea ce i-a adus inginerului o popularitate neîntâlnită până atunci în Germania în rândul tehnicienilor. Lagărele de concentrare au fost de multe ori folosite de nemţi pentru a testa rachetele V-2.

De altfel, se spune că V2 a ucis mai multe suflete în timpul acestor "probe", decât pe tărâmul inamicului. În scurt timp, britanicii şi sovieticii au început să se teamă de performanţele lui Braun şi au bombardat tabăra echipei acestuia în 18 august 1943, raidurile ucigându-l pe Walter Thiel, designerul de motoare din echipă.

Asta a făcut ca programul de proiectare a rachetelor să fie amânat. Prima rachetă A-4, redenumită V2 la sugestia organelor de propagandă (de la "Vergeltungswaffe2"), a fost lansată împotriva Angliei pe 7 septembrie 1944.

Planuri pentru racheta V2 în spaţiu

Von Braun a fost luat prizonier în Statele Unite, împreună cu o bună parte a echipei sale ştiintifice de la Peenemunde, printr-o operaţie secretă numită Operation Paperclip (Operaţia Agrafa de hârtie). A devenit cetăţean naturalizat al Statelor Unite şi a lucrat atât la programul militar american numit ICBM program (InterContinental Ballistic Missile, în română, Rachete balistice intercontinentale), iar apoi la NASA (National Aeronautics and Space Administration), ca director al Centrului de zbor spatial Marshall (Marshall Space Flight Center).

Apoi a fost arhitect şef al creării vehiculului racheta Saturn V, superracheta anilor ‚60 care a permis Statelor Unite să lanseze vehiculele cosmice din ce în ce mai performante din seria programului spaţial Apollo.

Bazându-se pe principiile folosite în cariera sa din Germania, von Braun a popularizat în SUA teoria sa conform căreia rachetele vor putea fi folosite şi în explorarea spaţiului. Ziarele vremii n-au ezitat să titreze pe prima pagină ideile curajoase ale lui von Braun.

În 1952, el a prezentat pentru prima dată viziunea sa de utilizare a unei staţii spaţiale într-o serie de articole în "Collier's Weekly". Articolele au fost ilustrate de Chesley Bonestell, şi asta a făcut să aibă un impact şi mai mare. Von Braun a lucrat frecvent cu scriitorul Willy Ley, şi el născut în Germania.

Acesta i-a popularizat, de asemenea, conceptele care, din punct de vedere tehnic, s-au materializat ceva mai târziu. Von Braun şi-a imaginat expediţii la o scară mare, cu aproape 50 de astronauţi zburând în trei nave, fiecare de 49 de m lungime şi cu un diametru de 33 de m.

Astronauţii ar fi trebuit să stabilească o bază în regiunea Sinus Roris. În acelaşi timp, von Braun susţinea că această staţie poate fi un punct de pornire pentru o misiune pe Marte. Planul său iniţial, publicat în The Mars Project, imagina o flotă de 10 nave de parametri gigantici.

După ce a tratat tehnic aceste proiecte, von Braun a scris o nuvelă SF al cărei subiect a devenit realitate în 1980. Erick Bergaust, biograful lui von Braun, susţine că nuvela a fost respinsă de 18 edituri, autorul publicând doar fragmente în reviste. Abia în 2006, manuscrisul complet a apărut în volum. În speranţa că proiectele sale vor stârni interesul marelui public, von Braun a colaborat cu Disney Studios, iniţial pentru trei filme despre explorarea spaţiului. Primul a fost Man in Space, difuzat în martie 1955.