Octavian Belu: Nu mi-am propus niciodată altceva decât aurul!

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport nu a vrut să fie "decor" la echipa naţională de gimnastică şi refuză să o facă şi în administraţie. Este printre puţinii români de

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport nu a vrut să fie "decor" la echipa naţională de gimnastică şi refuză să o facă şi în administraţie.

Este printre puţinii români de care s-au temut şi pe care l-au dorit, deopotrivă, în staff-urile lor, echipele naţionale din întreaga lume. Octavian Belu nu are nevoie de prezentare aproape nicăieri în străinătate. El a venit "La masa Adevărului" pentru a vorbi despre performanţă în sport, administraţie şi politică. O discuţie care vă va dezvălui aspecte mai puţin cunoscute despre concepţiile de viaţă ale unuia dintre cei mai titraţi antrenori din istoria sportului mondial.

Au venit la Dvs. până acum oameni de afaceri dispuşi să investească în sport?

La mine, la ANS, nu a venit nimeni deocamdată de un an şi două luni, de când sunt eu acolo. Investitorul vine şi spune: "Eu îţi fac stadionul, îi zic cum vrei tu, dar mi-l laşi în folosinţă cât este contractul". El vine cu un proiect mult mai larg decât proiectul strict legat de bază. Vrea să mai facă magazine, hotel, sală de fitness.

La noi nu s-a înţeles această concepţie. Am văzut stadionele din întreaga lume şi am ajuns să cred că bazinul de înot sau patinoarul este un doar un pretext pentru ca în jurul lui să se desfăşoare o activitate socială. Ce înseamnă asta? Să ne întâlnim toţi la un suc, să mă duc "să fac" câteva bazine de înot, după care să mă duc să fac masaj, soţia să se ducă la coafor, copiii să se ducă să se joace unde sunt spaţii amenajate, iar după ce am terminat toate acestea să mergem la cumpărături. Asta reprezintă o afacere cu efecte directe şi asupra capacităţii de a întreţine bazele sportive.

De ce la noi nu se întâmplă acest lucru?

Cu oricare din generaţiile mai vechi, numai dacă pronunţi cuvântul "hotel" sau "mall" la o discuţie despre o bază sportivă, deodată discuţia aia se încheie brusc. Pentru că dintr-o dată apare suspiciunea. "Ce vrea să facă, bază sportivă sau mall?" Baza sportivă în forma anilor '50 nu mai e viabilă.

Diferenţa dintre noi şi alţii este că noi facem cât putem, alţii fac atât cât trebuie.

Ştiu situaţii chiar în Europa în care s-au construit în exces baze sportive şi la un moment dat s-a pus problema cine le administrează, că administrarea unei baze sportive costă. Nu mai vor să-şi facă propriul lor stadion. Vor să închirieze stadionul pentru evenimentul respectiv. De ce? Pentru că se gândesc de câte ori pe an vor reuşi să umple un stadion de 60.000 de locuri.

Întreţinerea unui stadion costă enorm de mult. Şi atunci s-au gândit ca aceste magazine sau mall-uri, cum le spune la noi, să fie cuprinse în acest complex, în aşa fel încât parcarea să fie plină zilnic. Noi suntem prea săraci în momentul de faţă ca să ne permitem lucruri ieftine şi aşteptăm să facem nişte lucruri de lungă folosinţă. În Bucureşti ar fi bine să fie o sală, cum a fost proiectul care a revenit, Arena Bucureşti, o sală de dimensiuni standard, unde poţi să organizezi orice.

De care titlu obţinut v-aţi ataşat cel mai mult?

Cred că de primul titlu mondial obţinut cu echipa, în 1987. Coordonator era atunci Adrian Goreac. Atunci poate am ieşit din starea pe care o aveam din 1981. Eram dominaţi de starea că venim după legende precum Nadia Comăneci şi soţii Karoly. România câştigase doar un singur titlu mondial până atunci. Dar, pentru mine au reprezentat momente de foarte mare mulţumire obţinerea medaliilor olimpice de aur. Nu mi-am propus niciodată altceva decât aurul!

Noua generaţie de antrenori ai lotului naţional de gimnastică se gândeşte oare la Dvs. cum s-a gândit odinioară Octavian Belu la Bela Karoly?

Ar fi interesant să-i auzim pe noii antrenori ce spun despre această chestiune... Sunt într-o relaţie foarte bună cu ei şi cu Nicu Forminte, cu care de altfel am lucrat o perioadă. Ce-aş face eu în locul lor acum: nu m-aş consuma cu tradiţiile şi legendele şi m-aş uita înainte. Ştiu cât m-a consumat pe mine treaba asta.

Viitorul va fi al specialiştilor care să le spună oamenilor politici de carieră "cum se face" un anumit lucru.

Fiecare concurs era o bătălie personală cu legenda Karoly. Pentru noi nu exista concurs mare sau concurs mic.
Stăteam în cameră şi calculam câte medalii a luat Karoly la europene, la mondiale şi ne propuneam să luăm şi noi măcar tot atâtea.

Credeţi că vom mai obţine vreo medalie de aur la Olimpiada din acest an?

Sper să iasă bine! În 2006 nu s-a luat niciun aur la disciplinele olimpice. Măcar acum să luăm. Nu vreau să stau la ANS doar ca decor, să fiu un personaj de mucava, care să facă parte din nu ştiu ce scenariu. Trebuie să ai şi susţinere politică pentru a face treabă, din moment ce primeşti bani de la guvern.

Cum v-aţi înţeles cu preşedintele Traian Băsescu?

Foarte bine. Şi s-a tot spus că este un preşedinte atipic. Nu fac politică, nu sunt în niciun partid. Fac politica sportului, încerc să mă înţeleg cu toată lumea, să-i atrag pe toţi să sprijine sportul. Nu exista niciun protocol când intrai la preşedintele României. De câte ori era o problemă pe care trebuia să i-o comunic mă primea. Nu s-a întâmplat vreodată să solicit să merg la preşedinte şi să stau în anteameră sau să nu pot să intru.

Ce părere are despre clasa politică românească cetăţeanul Octavian Belu?

Clasa politică este în formare. Nu mă pot rupe de postura pe care am avut-o, aceea de antrenor. Nu se ajunge la performanţă decât parcurgând nişte etape. Cei 18 ani scurşi de la evenimentele din decembrie 1989 sunt foarte puţini. Ne trebuie, ca şi în sport, oameni specializaţi pe anumite domenii. Termenul "tehnocrat" poate ar fi cel mai potrivit.

M-am înţeles foarte bine cu preşedintele Băsescu, deşi s-a tot spus că este un preşedinte atipic.

Oricine deţine o funcţie de conducere trebuie să aibă consilieri specializaţi, care să-i spună ceea ce trebuie să facă. Repet, suntem în perioada de formare. De pildă, europarlamentarii sper să acumuleze experienţa necesară. Ei stau la masă cu oameni foarte importanţi, cu diplomaţi de carieră, de la care au ce învăţa. Noi, ca popor, suntem destul de receptivi. În schimb, diferenţa dintre noi şi alţii este că noi facem cât putem, alţii fac atât cât trebuie.

Cred că viitorul va fi al specialiştilor care să-şi ducă proiectele mai departe în domeniul lor de activitate şi care să le spună oamenilor politici de carieră "cum se face" un anumit lucru.

Dacă vi s-ar propune să candidaţi pentru Parlamentul României aţi accepta?

Nu. Eu rămân la părerea că este bine să te bagi acolo unde te pricepi. Este bine să nu ai doar părerea că te pricepi, ci să te uiţi în jurul tău şi să vezi dacă poţi participa la programe de perspectivă. Trebuie să te uiţi şi la vârsta pe care o ai!

Aţi putea atrage un capital electoral important...

Nu ştiu. Nu mi s-a propus să intru în politică. Asta şi pentru că în anii anteriori am spus că fac numai ceea ce mă pricep. Am avut o mare doză de curaj băgându-mă în administraţie, dar am vrut să văd ce înseamnă administraţia. Eram obişnuit să muncesc bine, iar copiii să câştige medalii. În administraţie dacă faci ceva bine nu vine nimeni să-ţi pună o medalie la gât. Nu sunt lucruri vizibile şi intră în activitatea de rutină.

Primiţi oameni în audienţă la ANS. Care a fost cea mai ciudată solicitare pe care aţi primit-o?

În primul rând trebuie să vă spun că mi-am pus în spatele biroului un afiş mai mare cu atribuţiile preşedintelui ANS, astfel încât persoanele care intră să ştie cu ce anume mă ocup. Au fost şi oameni care susţineau că au inventat nu ştiu ce lucru, alţii care cereau sprijin în chestiuni ce ţineau de justiţie... Mi-am propus însă ca, indiferent cine vine, să îl primesc. Dacă nu pot să îl ajut îi dau măcar un număr de telefon, o adresă a instituţiei căreia trebuie să i se adreseze.

"Nu acceptam ca o gimnastă să meargă noaptea la discotecă şi dimineaţa să vină la antrenament"

Nu vreţi să reveniţi ca antrenor al lotului naţional de gimnastică?

Nu mai vreau să mă implic pentru că nu am aşteptat de la nimeni să vină şi să spună ne-am săturat de prezenţa domniei tale şi e bine să te opreşti. Dacă ar fi avut cineva tăria să vină, de obicei sunt un om foarte cooperant şi poate spuneam că după 24 de ani este momentul să mă retrag. Au venit o puzderie de antrenori şi s-au perindat pe la Deva, au venit cu copiii, au stat un an, doi şi au plecat. Au plecat, au revenit. Alţii nu au mai venit deloc. Nu-mi atribui niciun fel de altă calitate sau realizare decât continuitatea. Celelalte, legate de medalii, ţin de cât m-am implicat în fenomen.

Excludeţi o eventuală revenire în frunte lotului naţional?

Niciodată nu poţi să spui "exclud". Viaţa îţi pune în faţă multe surprize şi conjunctura se schimbă. Aşa cum a fost o conjunctură acum doi-trei ani, pe care am considerat-o nefavorabilă pentru că nu voiam să încalc nişte principii. Nu aş fi fost probabil la fel de eficient dacă aş fi acceptat acele schimbări de principii.

Ar fi fost nişte compromisuri?

E clar că ar fi fost nişte compromisuri. În privinţa rigorii, disciplinei, liberului consimţământ pentru un program foarte strict, exact.

Probabil se voia mai multă libertate.

Poate. E o dorinţă pe care am înţeles-o. La momentul respectiv am spus că, decât să fiu o frână, mai bine plec.

Performanţele au scăzut de atunci...

Nu s-au mai luat medalii de aur la campionatele mondiale. Nu au mai fost rezultate spectaculoase. Aştept şi am încredere în ei. Nu neapărat pentru că sunt în postura de preşedinte al Agenţiei. Medalia o produce federaţia cu modul în care gestionează problemele, cu lotul, cu antrenorii.

De ce nu aţi acceptat oferta aceea foarte tentantă de la chinezi? Era vorba despre o sumă mare de bani pe care aţi fi primit-o ca antrenor al lotului Chinei?

Era o sumă să spunem mare luând ca unitate de măsură cât se câştiga în România. Au mai apărut şi nişte lucruri care în parte erau reale că aş fi avut salariul de 5.000 de dolari. În primul rând nu aveam salariu, era o indemnizaţie. Nu era de 5.000 de dolari. Iar această sumă "spectaculoasă" nu am avut-o decât două luni. Gestul pe care l-am făcut atunci probabil foarte puţini l-au înţeles.

În administraţie dacă faci ceva bine nu vine nimeni să-ţi pună o medalie la gât.

Contractul îl mai aveam până anul următor. Puteam să-l mai prelungesc. Comitetul Olimpic a fost înţelegător şi am cerut o rediscutare a contractului anual. Nu puteam să semnez pe patru ani pentru că nu ştiam ce pot face în patru ani. Oferta din China îmi lăsa libertatea să accept să stau două luni, şase luni sau cât vroiam. Trebuia să ne ducem, şi eu şi colega mea, la o evaluare. Obţinusem viza şi eram gata să plecăm.

A venit propunerea preşedintelui României şi am oprit totul. Era interesant... Şi o spun şi acum, poate cea mai mare provocare e să antrenezi aceşti copii care au nişte abilităţi ieşite din comun. Au o anumită cultură fizică. Dacă vă uitaţi la chinezi, şi dansurile lor tradiţionale au o componentă acrobatică ieşită din comun. Sunt foarte abili, uşori, îndemânatici.

Vă pare rău acum?

Nu. Pentru că eu nu mă feresc să mai folosesc cuvântul "patriotism".

Adică nu aţi fi putut concura împotriva României?

Era un sentiment ambiguu... Uite şi la fotbal, joci împotriva echipei care te-a lansat. Dar multe provocări din astea nu poţi să-ţi propui. În gimnastică am câştigat aproape totul. Nu văd ce aş mai fi putut câştiga. A fost şi o conjunctură internaţională atunci. Au apărut tot felul de zvonuri, comentarii care nu aveau un temei real. Eu nu acceptam ca o gimnastă să meargă noaptea la discotecă şi dimineaţa să vină la antrenament. De ce? Pentru că în primul rând îşi punea sănătatea în pericol. Nu se mai putea concentra. Era obosită, dominată de alte priorităţi.

Eu nu mă feresc să mai folosesc cuvântul "patriotism"

Este foarte clar: faci sport de performanţă şi te supui regulilor. Nu le-am inventat eu. Nu-ţi permiţi o fracţiune de secundă să nu fii atent că o poţi păţi rău de tot. Au fost şi cazuri foarte grave. Bat în lemn, nu am avut aşa ceva. La alte sporturi mai dai pe lângă minge, la gimnastică când te-ai urcat pe aparat faci exerciţiul ăla pe care l-ai repetat de 50 milioane de ori. Şi trebuie să-l faci bine, să aterizezi în siguranţă. Şi arbitrul să-ţi dea nota cea mai mare.

Factorul pe care l-am văzut şi face diferenţa între o mare campioană şi o campionă este rezistenţa la monotonie. Unul care nu este talentat o ia aşa mocăneşte. Şi fiecare etapă de dezvoltare i se întipăreşte aşa de bine şi ia notă mai mare decât cel talentat, care doreşte în jurul lui o anumită atmosferă, crede că are în jurul lui o aură care îi dă anumite drepturi.

"Dobrin şi Năstase jucau aşa cum simţeau"

Nadia Comăneci cum a fost ca gimnastă?

Nadia a fost o excepţie. A fost primul produs al unui sistem cu totul atipic pentru gimnastică. A venit Bela Karoly şi a aplicat metode de pregătire specifice altor sporturi, alergare, atletism, exerciţii de pregătire fizică de la handbal. Pregătirea fizică se face în aşa fel încât muşchiul să nu se odihnească complet.

Ce a făcut Karoly nu ştiu câţi antrenori ar fi reuşit. Nu neapărat că a lansat-o pe Nadia. Nadia şi Bela a reprezentat întâlnirea fericită a doi oameni care şi-au schimbat destinele şi au produs ceva care a tulburat nu gimnastica din România, ci sportul din lume. Vă daţi seama a venit Nadia la 14 ani, când pe vremea aceea se spunea că te mai poţi juca cu păpuşile, şi a învins nişte campioane legendare care aveau 20.

Au reprezentat momente de foarte mare mulţumire obţinerea medaliilor olimpice de aur. Nu mi-am propus niciodată altceva decât aurul!

Stăpânirea de sine, tehnica pe care o avea, dezinvoltura cu care concura, detaşarea de tot ce se întâmpla în jurul ei i-a dat această aură de legendă pentru că părea venită de pe altă planetă. A spart toate tabuurile şi obişnuinţele din gimnastică. A făcut şi nişte elemente cu totul noi. De ce? Pentru că a venit acest Karoly la vremea respectivă şi a ieşit din tiparele antrenorului clasic de gimnastică. El a vrut să facă altceva. Probabil că nu ar fi reuşit dacă nu o întâlnea pe Nadia. A întâlnit cel mai bun material pentru a-şi pune în aplicare ideile.

Aţi întâlnit "materialul" pe care l-aţi dorit?

Am avut foarte multe "materiale": Lavinia Miloşovici, Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Maria Olaru, Gina Gogean.

Dar nici una nu a egalat-o pe Nadia?

Eu zic că Nadia este irepetabilă. Nici în privinţa Nadiei nu se pot face comparaţii cu ceea ce a fost după ea. Pentru că au fost gimnaste care au luat mai multe medalii decât ea.

E greu de comparat?

Epocile sunt diferite. Codul de punctaj s-a schimbat. Se schimbă în continuare. Cred că a şi dispărut nota 10. Nimeni nu va mai putea să ia nota 10.

Cum vă daţi seama că o copilă va ajunge campioană?

O mare parte din antrenori care intră direct în gimnastică sau în sportul de performanţă nu trece prin învăţământ. Eu am avut şansa să trec prin învăţământ, să fiu şi diriginte, să cunosc natura asta cu totul specială a copilului. Când eram antrenor cu un sfert de normă la la Petrolul Ploieşti şi eram profesor la Valea Călugărească, făceam şi naveta. Copilul inteligent îl vezi după ochi. Cine spune că sportul este făcut numai de copii mai puţin dotaţi intelectual greşeşte foarte mult. Există şi o anumită inteligenţă motrică. Inteligenţa mişcării.

Fiecare concurs era o bătălie personală cu legenda Karoly. Pentru noi nu exista concurs mare sau concurs mic.

Dobrin, de exemplu!

Sigur că da. El juca aşa cum simţea. Ilie Năstase este alt exemplu. A venit cineva la vremea aceea şi a spus că nu ţine corect racheta în mână. Putea să o ţină şi ca pe o tigaie, la cum lovea mingea. Năstase a fost jucătorul care din zece variante de a transmite mingea, pe care cel din faţa lui le considera logice, o alegea pe a 11-a. Era de o imaginaţie incredibilă. Dar nu făcea acele lucruri pentru că le pregătise. Pur şi simplu aşa îi venea.

Sunt mai bune gimnastele la antrenament decât la concurs?

Sunt de două grupe. Gimnaste care fac nişte antrenamente extraordinare şi în concurs nu se pot aduna şi sunt atât de încordate încât sigur ratează. Şi cealaltă parte, sunt gimnaste care adoră să concureze. În momentul în care văd publicul înfloresc şi vor să-şi vândă marfa foarte bine. Sunt gimnastele-spectacol. Pe care publicul le stimulează.

Şi al treilea grup de gimnaste (una dintre ele este Gina Gogean) care sunt ca un ceas elveţian. Îşi fac treaba, la antrenament şi la concurs nu au niciun sentiment, nicio stare. Nu trăiesc nici momentul victoriei, nici pe cel al înfrângerii, nu se vede nimic pe faţa lor. Chiar a întrebat-o cineva pe Gina Gogean când a ieşit campioană europeană: "Nu te bucuri?". Şi ea spus: "Păi ce să fac, să sar într-un picior?".

V-aţi ocupat şi de educaţia lor?

Vă daţi seama că am stat 24 de ani în acelaşi cămin cu ele. Am stat într-o curte de şcoală, într-o cameră de cămin şcolar. Am mâncat la aceeaşi masă cu ele. Când mergeam la sală făceam acelaşi traseu. În afară de rigoarea şi seriozitatea pe care le-am solicitat în sală, în afara sălii relaţiile noastre erau mai mult decât camaradereşti. Dincolo de relaţia normală între pedagog, profesor şi elev.

Nu vreau să stau la ANS doar ca decor, să fiu un personaj de mucava, care să facă parte din nu ştiu ce scenariu.

În momentul în care era ziua cuiva, în afară de bătăi cu tort făceam tot felul de glume, dansam, le făceam epigrame. Încercam să le sensibilizez decât să le bat la cap. Făceam pe Moş Crăciun în fiecare an. O dată a venit Milo cu nu ştiu ce pistol de jucărie şi mi-a tras cam în dreptul feţei de nu am mai văzut cam vreo două ore mai nimic. Ieşeam la iarbă verde, la grătare, la bazin.

Dar astea încetau în momentul în care intram în sală. La fiecare început de antrenament era foarte cunoscută întrebarea cine poate să lucreze. Cine spunea nu pot, se ducea afară din sală, la cabinet. Dacă antrenamentul mergea prost, după o oră, oră şi jumătate ieşeam din sală. Decât să fi pierdut trei ore şi să nu facem nimic veneam duminica vreo trei ore. Am făcut de câteva ori aşa. Şi munceau fetele în cursul săptămânii ca să nu le mai chem duminica.

Dar m-am înţeles cu ele. Şi pregătirea asta are anumite etape. În perioada de acomodare pot să fiu şi eu mai înţelegător. Dar când ne apropiem de concurs nu mai pot să vă las să mergeţi în oraş câte patru ore. Că eu le ştiam traseele. Le ziceam: "Vreţi o prăjitură? Spuneţi-mi! Vă iau eu câte o ciocolată!"

A apărut şi ca un fel de legendă la ele. Că şi pe Nadia o prindeau cu mâncare. Era ca o tradiţie la ele. O dată la ziua mea au mâncat, după care au plecat la alimentară. Când le-am văzut m-a şi bufnit râsul. Şi-au dat seama că erau ridicole.

Nu a existat chestia cu muritul de foame. Gimnastica presupune nişte rigori pentru că sportiva care are 35 de kilograme are o anumită acceleraţie în aterizări şi lucruri pe care le face pe aparate. În momentul în care are 42 de kilograme, tot organismul ei suferă, pentru că ligamentele nu sunt obişnuite cu şocul la greutatea aia, tendoanele, muşchii şi atunci principalul pericol este că se accidentează. Şi apar fracturile.

Sunt nişte copii care după ce au terminat sportul de performanţă se realizează din toate punctele de vedere. Mai ales financiar. Au nişte conturi în bancă, o maşină, două, apartament. Şi acum, cu o medalie de aur la olimpiadă, din partea ANS-ului primeşti vreo 70.000 de euro, mai primeşti 10.000 de la Comitetul Olimpic Român, plus o maşină de 17.000 de euro. Se duce încet, încet spre o sută.

Vom mai semna cu încă un sponsor care şi el o să mai dea nişte bani. Plus clubul care poate să-i dea jumătate din cât a primit de la stat. Deci un sportiv care are şi un club potent mai primeşte încă 30.000 de euro. Deci ajung la 145.000 de euro pentru o medalie de aur. După care beneficiază şi de rentă viageră până la sfârşitul zilelor. Renta viageră se dă pentru aur, argint şi bronz la olimpiadă, aur la mondiale şi aur europene. Noi am propus ca şi cei care au argint şi bronz la mondiale şi europene să ia.

Cel mai redutabil adversar

Adversarul meu cel mai mare este timpul. Probabil de aceea am simţit nevoia, la un moment dat, să colecţionez ceasuri, să le pornesc atunci când vreau eu şi să se oprească atunci când nu mai au baterie. Faţă de acum câţiva ani timpul s-a comprimat. Vreau să fac foarte multe lucruri într-o zi.

Citesc ceea ce semnez. Altfel, poţi să-ţi semnezi şi demisia din greşeală.

Eu nu mă rezum doar la a semna mapa cu acte. La mine iese mai greu mapa din birou pentru că vreau să citesc ceea ce semnez. Altfel, poţi să-ţi semnezi şi demisia din greşeală. Pe de altă parte, lipsa de timp provine şi din faptul că vreau să le rezolv problemele pe loc oamenilor care vin la mine în audienţă.

Oamenii "din umbră"

Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească!, m-au susţinut întotdeauna, chiar dacă am luat-o pe altă cale decât şi-ar fi dorit. Vroiau să devin medic şi am ajuns profesor de sport. Un alt om care mi-a influenţat decisiv destinul a fost profesorul meu de sport din liceu, profesorul Mătuşa.

Am ieşit din antrenorat intempestiv, după 24 de ani. Acelea au fost, într-adevăr, nişte momente grele.

Iar în ultima vreme, colega mea Mariana Bitang a fost alături de mine în cele mai grele momente. Am ieşit din antrenorat intempestiv, după 24 de ani. Am considerat că lucrurile nu se vor regla de la sine. Acelea au fost, într-adevăr, nişte momente grele.

Poveste de viaţă

Viteza de reacţie era mult mai mare înainte de 1989. Aveai nevoie de ceva se rezolva pe loc sau în 24 de ore. Aş fi nedrept să spun că am fost chinuiţi la Deva înainte de 1989. Sportivii erau nişte persoane pentru care se făceau toate eforturile, chiar dacă nu la cel mai înalt nivel.

"Înainte de `89 aveam o alimentaţie superioară celei a populaţiei"

Puteam obţine o alimentaţie la un anumit nivel, superioară celei a populaţiei. Nu sunt nostalgic, dar mi se pare exagerat să se spună că pe vremea aceea sportivii au dus-o rău. Poate era efectul unei politici de stat care urmărea ca prin sportivi să dovedească viabilitatea sistemului. Era un efort pentru ca sportivii să devină reprezentativi pe arenele lumii.

Prim-secretarul, "omul-cheie"

Decizia era centralizată, iar în plan local prim-secretarul PCR era omul de care depindea totul. Sportivii nu aveau, însă, câştigurile financiare de acum. De exemplu, Nadia Comăneci a primit o maşină din aceea de pe vremuri, iar Daniela Silivaş a primit pentru fiecare medalie de aur câte un video player. Mai primeau câte un lănţişor şi alte nimicuri.

Nu sunt nostalgic, dar mi se pare exagerat să se spună că pe vremea lui Ceauşescu sportivii au dus-o rău

Iar noi anterenorii, mai primeam câte o aprobare de maşină sau de televizor, pentru că se stătea la rând pentru a cumpăra aşa ceva. Şi atunci, ca şi acum din câte se pare, statul era sponsorul principal. În schimb, făceam petreceri - fără bătăi cu frişcă, pentru că era o raritate - şi ne simţeam bine.

Carte de vizită

• s-a născut la 17 februarie 1951, la Ploieşti
• absolvent al Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (1974), specializarea gimnastică
• în 1990 devine antrenor coordonator al lotului naţional de gimnastică
• a adus României 278 de medalii la Campionatele Mondiale, Europene şi la Jocurile Olimpice, dintre care 108 de aur, 81 de argint şi 87 de bronz.
• decorat cu Ordinul Naţional "Steaua Romaniei" în grad de Comandor
• consilier de stat al Administraţiei Prezidenţiale (2005)
• din 2006 este preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport