Oamenii care-ţi vând gunoi

Jurnaliştii au intrat, pentru câteva ceasuri, în pielea vânzătorilor de nimicuri

Reporterii „Adevărul“ au trecut pentru o zi în tabăra celor care fac comerţ pe trotuare. Există oameni care caută în gunoaie. E un fapt. Unde ajung aceste gunoaie? Unele ocupă spaţiu în garsonierele unor bătrâni. Altele sunt scoase la vânzare pe trotuarele din Bucureşti.

În Piaţa Sudului, pe trotuarul din faţa viitorului mall Sun Plaza, sunt zeci de oameni care aştern pe câteva foi de ziare vechituri de tot felul, aparent inutilizabile.

Sunt haine zdrenţuite, icoane, ţevi scurte de pexal, păpuşi fără haine, insigne, bile pentru mouse şi multe altele. Vânzătorii sunt oamenii de serviciu de prin blocurile Capitalei, cei care au acces la ghene. În spatele mărfii pe care o expun pe trotuar, ei devin nişte „combinatori" experimentaţi, care pot să-ţi spună într-o secundă cât valorează un „şarpe Boa" pentru desfundat ţevi sau o vedere din Chişinău.

Marfa şi banii

Într-o perioadă în care străzile Bucureştiului au devenit neîncăpătoare pentru miile de oameni care au ceva de scos la vânzare, trotuarele Capitalei s-au îmbogăţit pentru o zi cu încă doi amatori de profit neimpozabil.

Impresionaţi de numărul tot mai mare al comercianţilor de la colţ de stradă, ne-am amestecat printre reprezentanţii „breslei", pentru a înţelege câteva din tainele acestui fenomen. Cum prosoapele chinezeşti sau şosetele din categoria „şase perechi la o sută (n.r. - lei vechi)" erau mai greu de procurat, am scotocit prin debaralele de acasă şi am strâns câteva sacoşe de „marfă" numai bună să fure ochii trecătorilor.

Am ajuns la Piaţa Sudului înainte de ora 9.00, cu hainele şi limbajul adaptate în aşa fel încât să nu trezească prea multe suspiciuni. Trotuarul era deja înţesat de comercianţi, dar am reuşit în cele din urmă să găsim un spaţiu în care să întindem foile de ziar şi să ne expunem „marfa": un volan de Opel, un ventilator de maşină, un CD cu muzică turcească, două casete (Rednex şi Nana), o maşină de tuns cu accesorii şi pieptene, un briceag, două boxe de calculator, un aspirator defect, două faruri de Dacie, un încărcător de telefon, o carte Pagini Aurii, „Ar fi fost prea frumos" de Ioan Chirilă, „Maitreyi" de Mircea Eliade, „Crăişorul" de Liviu Rebreanu, „Manual de Limba Germană pentru clasa a VI-a", „Constituţia României" din 1991, un catalog IKEA, două „patroane" pentru tabloul electric, un cârlig pentru agăţat prosopul în baie, un portofel mic, un telefon Nokia 1100 şi un disc vinil cu muzică „gospel" americană.

Nici n-am apucat să terminăm cu amenajările, că am şi fost înconjuraţi de comercianţii din jur, curioşi să vadă cu ce ofertă vine concurenţa. Un domn cu parpalac de culoarea asfaltului îşi abandonează radiourile scoase la vânzare şi pune mâna pe telefonul mobil pe care tocmai îl aşezasem lângă cele două boxe de calculator. Îi scoate bateria şi constată tacticos: „E «made in» Ungaria! Nu e d-ăla care se ia bani mulţi pe el".

15 lei şi două scaune pentru un telefon mobil

Între timp, un trecător aruncă ochii peste „marfă" şi se îndrăgosteşte de portofelul minuscul, cu un singur compartiment, pe care ne oferă doi lei. Furaţi de mirajul primului semn de profit lăsăm la o parte arta negocierii şi băgăm bancnotele în buzunar.

Florin „Ştirbu", un tânăr cu haine prăfuite care deţine taraba din stânga noastră, se interesează cât vrem pe telefonul mobil. Negocierile sunt intense, dar nu ne înţelegem la preţ şi se întoarce la marfa lui, compusă din mai multe cărţi de informatică, un set de tacâmuri murdare, plus alte câteva nimicuri şi, piese de rezistenţă, două scaune cu spătar dintr-un set de mobilă veche. Vecinul nostru se aşază pe unul din ele şi cerşeşte o ţigară. Cineva îi întinde un pachet mototolit pe care scrie „Doina" şi simte nevoia unei justificări: „E bune şi astea, că scoate fum!".

Florin scapără bricheta şi ne priveşte pe sub sprâncene: „Hai, mă, mânca-v-aş, vă dau scaunele astea şi 15 lei pe telefonul ăla!".

Frumoasele noastre duminici

Comerţul cu „nimicuri" înşirate pe trotuar vine din tenebrele tranziţiei româneşti. În primul deceniu de după revoluţie, marfa din debara se vindea duminica, în târgul Vitan, pe splaiul Dâmboviţei, între Şoseaua Mihai Bravu şi Şoseaua Vitan-Bârzeşti. Printre maşini furate expuse la vânzare şi CD-uri audio piratate, aduse din Bulgaria, bucureştenii şi-au scos la vânzare, timp de un deceniu, vechiturile, prisosul şi amintirile.

Acum, târgul a fost restrâns între gardurile Autovit. Se intră, ca pe stadion, printre turnicheţi, cu bilet. Cei care vor să vândă pe jos trebuie să plătească o taxă de câţiva lei, o mică avere dacă expui pe ziar două pânze de bomfaier, o carte de Veronica Porumbacu şi un reşou. Cei care se trezesc duminica, în zori, pot prinde un petic de asfalt între Bobocica şi intrarea în târgul auto.

„Băbuţele primesc doar avertisment"

Fenomenul comercianţilor care îşi expun marfa pe trotuarele oraşului este tratat de Poliţia Capitalei cu indiferenţă şi cu deja cunoscutul limbaj de lemn al autorităţilor. "Comerţul stradal neautorizat se sancţionează cu amendă între 1 şi 50 de milioane de lei vechi. Noi monitorizăm cu atenţie acest fenomen pentru a vedea dacă nu cumva se comercializează produse furate.

Oricum, cei care practică acest tip de comerţ încalcă legea pentru că nu plătesc niciun fel de impozit. Cei care încalcă legea vor fi sancţionaţi", ne-a declarat Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei. Autorităţile îşi arată însă faţa umană când vine vorba de bătrânele care vând zarzavaturi sau flori la colţurile blocurilor. "Pe băbuţe e mai greu să le amendăm, cred că mai bine le dăm un avertisment", ne-a mai declarat Christian Ciocan.

Singurătatea între cărţi vechi

Nimeni nu ştie ce face „Lupul" noaptea, dar cert e că dimineaţa ajunge cu marfa din ce în ce mai târziu. E un ţigan mic de statură, trecut de 50 de ani, mustăcios şi blând ca un pastor adventist. Îşi vede de ale lui, trăieşte un sentiment de „dolce far niente" în fiecare zi, chiar dacă stă într-o baracă şi face „menajul" ghenelor din cartierul Berceni. S-a înconjurat de nişte piese de calculator vechi de când lumea, de vreo sută de CD-uri identice, pe care nu se găseşte decât un soft pentru imprimante, aruncate probabil de vreun administrator de firmă. „Lupul" crede că are aur pe asfalt. Clienţii se opresc, mai cumpără, dar niciunul nu-i lasă mai mult de cinci lei.

„Am CD-uri cu filme, jocuri, muzică. Piesele de calculator sunt aproape noi. Uite, sunt în cutii". Sunt într-adevăr în cutii, dar cine mai cumpără azi unităţi pentru dischete?

Cea mai bună marfă rămâne totuşi arta. „Tablourile le vând cel mai bine. Şi covoarele. Le lasă lumea la ghenă. Am câştigat într-o zi şi două milioane (n.r. - lei vechi). Mi-e necaz că nu mai merg cărţile. Am maldăre acasă. Cărţi vechi, ca lumea. Le păstrez eu, dacă nu pot să le vând". O altă piesă de colecţie este un telefon mobil cu cameră foto.

Ne face o poză pentru a arăta fidelitatea imaginii. În telefon mai sunt alte zeci de poze ale clienţilor care au testat telefonul, dar care nu s-au îndurat să dea 40 de lei pentru a-l cumpăra.

Între vânzătorii de nimicuri se creează repede un sentiment de solidaritate. Se tocmesc câte o oră pentru un leu cu clienţii, dar nu şi-ar înşela un confrate nici cu un capac de pastă de dinţi. „Lupul" ne cere un leu pentru a-şi cumpăra o gogoaşă. Înainte să ne despărţim, scoate din buzunar un leu, ca să ţi-l restituie, iar din privire o scuză.

Pantofi turcoaz pe „deodorizante" de cameră

Privit de pe trotuarele de la Piaţa Sudului, Bucureştiul pare un oraş-tabloid, sufocat de vulgarităţi şi situaţii tragi-comice. Oamenii se perindă prin praful şi zgomotele generate de uriaşul şantier din vecinătate, amestecându-se ca nişte culori stridente şi neasortate în vestimentaţia unei dame de companie.

O ţigancă slăbănoagă strigă în gura mare către bărbatul ei cerşind o partidă de sex nebun în termeni deloc academici, un domn în trening încearcă să le schimbe prietenilor săi opţiunile electorale, iar un vânzător de odorizante contrafăcute se blochează pentru câteva momente cu marfa în mână, privind în gol şi repetând ca o păpuşă stricată: „Da, băieţii! Da, băieţii! Da, băieţii!..."

În toată această nebunie se găsesc, deloc surprinzător, şi multe persoane interesate de „nimicurile" expuse pe trotuare. „Cât ceri pe astea, şefule?", ne abordează un puşti negricios, arătând către boxele de calculator. „Hai să-ţi dau pe ele un parfum ca lumea!". Îl refuzăm politicos, dar constatăm că trocul este ceva obişnuit printre oamenii locului, întrucât un ţigan bătrân de lângă noi schimbă o pereche de pantofi turcoaz pe nişte „deodorizante" de cameră.

Arta negocierii: „Mă jur pe copiii mei"

Farurile de Dacie atrag atenţia unui bondoc cu pantaloni de stofă şi burta prăvălită peste cingătoare, care scoate un teanc de bani din buzunarul de la spate şi ne întinde o bancnotă de cinci lei după ce am încercat în zadar să obţinem măcar şapte. Urmează un alt cetăţean care ne apreciază „marfa" şi care ne oferă zece lei pentru maşina de tuns, lucru care îl stimulează, parcă, şi mai tare pe „patronul" tarabei din stânga noastră.

„Ştirbu" găseşte în fiecare moment ceva de „combinat". Cumpără un telefon cu 32 de lei, după care îl vinde, o oră mai târziu, cu 35 de lei. Dispare pentru câteva momente şi se întoarce cu un DVD player Panasonic pe care susţine că l-a cumpărat cu 3 lei, „de la unu' care era disperat să-şi ia o sută de vodcă". Îl etalează mândru pe unul din scaune, dar clienţii interesaţi sunt nemulţumiţi că aparatul nu are şi telecomadă.

Reuşim să vindem şi cârligul de baie, pe care îl achiziţionează un domn extrem de grăbit contra sumei de un leu, iar Florin se dă de ceasul morţii să „mărite" cele două scaune pentru că n-ar vrea să le mai care până acasă. „Hai la scaune, scaune rezistente, cum erau odată". Un bătrân aflat în trecere îl aprobă cu hotărâre: „Aşa e, pe timpuri se făceau scaune ca lumea! Astea de se fac acuma, cazi jos de pe ele!".

Scaunele ajung în cele din urmă în posesia unui cetăţean mic şi gras, după o negociere la sânge. Cumpărătorul oferă o sumă ridicolă, doar şase lei, argumentând cum se pricepe mai bine: „Mă jur pe copiii mei, să-mi moară copilaşii dacă am bani mai mulţi la mine". Afacerea este aproape să se transforme într-un scandal-monstru. „Lasă-mă să dau şi eu cu unul de pâmânt, dacă tot ţi le dau la banii ăştia", suspină cu năduf vânzătorul şi piticul corpolent pleacă în cele din urmă târând scaunele după el.

28 de lei, profit neimpozabil

Ultima tranzacţie o facem tocmai când ne pregăteam de plecare. Doi adolescenţi care ne-au lăsat impresia de fani înrăiţi ai muzicii cu influenţe orientale au pus ochii pe boxele de calculator. „Astea merge să le bagi la telefon, să asculţi muzică la ele?". Le-am dezvăluit cu toată sinceritatea că sunt făcute pentru a fi conectate la calculator, dar asta nu i-a interesat prea mult şi au plătit cei 10 lei pe care i-am cerut.

În total, am stat cinci ore printre vânzătorii de nimicuri, am câştigat 28 de lei, bani cu care nici măcar nu ştim ce să facem. Poliţia zice că sunt bani negri.

„Copii care fac copii"

Pe stradă trece un grup de fete de liceu galăgioase. Sunt ostentative şi stârnesc poftele vânzătorilor. „Ce-am face noi cu ele dacă n-ar exista puşcărie pe lumea asta!", rânjeşte un comerciant. „Lupul" tuşeşte, fumul îi înconjoară tot capul mic, apoi spune, ca pentru el: „Nişte copii care fac copii".