Interviu O Perlă arhitecturală în pericol. „Ansamblul de hoteluri din Mamaia marca o deschidere creativă spre lumea liberă“
0În centrul Mamaiei, Hotelul Perla, simbol al arhitecturii moderniste de pe litoral, riscă demolarea pentru a fi înlocuit cu construcții anonime. Pierderea ar însemna ștergerea unui reper urban și a unei părți din identitatea istorică a stațiunii.
În vara anului 1962, la capătul nordic al litoralului românesc, apărea Hotelul Perla – o clădire geometrică, aerisită, cu ferestre largi și spații deschise care păreau să facă parte în egală măsură din interior și din peisajul marin. Ridicat pe fâșia de nisip dintre Marea Neagră și Lacul Siutghiol, Perla marca intrarea în stațiunea Mamaia dinspre București și făcea parte dintr-un plan arhitectural ambițios, care, de altfel, s-a și concretizat în perioadă: o stațiune modernistă, în care urbanismul liber, estetica internațională și turismul de masă se întâlneau într-un proiect fără precedent în România.
Astăzi, însă, viitorul Hotelului Perla este amenințat în mod serios. Potrivit presei locale, clădirea este deținută de firma Inproiect SRL, controlată de omul de afaceri Gheorghe Vasilache Ionescu, care a achiziționat complexul în 2019 de la Mohammad Murad. În primăvara acestui an, Inproiect a obținut un aviz de mediu fără evaluare de impact pentru demolarea hotelului și a anexelor sale, pe un teren de peste 5.000 de metri pătrați, în vederea construirii unui nou complex de apartamente de vacanță. Conform documentației depuse la Agenția pentru Protecția Mediului Constanța, proiectul prevede desființarea hotelului principal, a restaurantului panoramic, a clădirilor de birouri, a piscinei exterioare și a altor corpuri anexe. Procedura a fost derulată în faza de „încadrare“, fără analiză de impact asupra mediului.
În iunie 2024, asociațiile Docomomo România și ProPatrimonio au lansat un apel public pentru clasarea de urgență a Hotelului Perla ca monument istoric, semnat și de aproape 2.000 de persoane. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Radu Alexandru Răuță, arhitect și președintele Docomomo România, asociație care documentează și conservă moștenirea Mișcării Moderne, explică de ce Perla este importantă nu doar ca obiect arhitectural, ci și ca simbol al unei perioade de emancipare profesională și optimism urbanistic. Acesta ne vorbește despre riscurile actuale, despre procesul de clasare în regim de urgență și despre ce spune acest caz despre felul în care România își privește propriul trecut construit.
„Weekend Adevărul“: Hotelul Perla a fost inaugurat în 1962, într-un moment-cheie pentru litoralul românesc. Cum se integrează clădirea în peisajul modernist realizat la Mamaia în anii ’60 și ce simbolizează acest proiect în procesul de modernizare arhitecturală și urbanistică din România postbelică?
Radu Alexandru Răuță: Hotelul Perla din Mamaia face parte dintr-un ansamblu de hoteluri, a cărui construire marchează un moment definitoriu în istoria arhitecturii și urbanismului românesc. În cadrul procesului de dezghețare a relațiilor dintre blocul sovietic și lumea liberă, acest ansamblu reprezintă apogeul alinierii arhitecturii din România la tendințele din Europa, Statele Unite ale Americii și restul țărilor dezvoltate, unde se practica o arhitectură pe care fie o denumim modernistă, fie o recunoaștem sub numele consacrat de Stilul Internațional.
Îi spun moment de apogeu pentru că, pe lângă elementele stilistice, arhitectul Cezar Lăzărescu și echipele sale aplică pe deplin în complexul hotelier din Mamaia mijloacele de exprimare modernistă atât la nivel urbanistic și peisagistic, cât și la nivel de integrare a tehnicilor de construire cu expresia volumetrică. Practic, este prima dată în istoria urbanismului românesc când se practică acel „urbanism liber“, cum i se spune la noi colocvial urbanismului modernist. În acest ansamblu, care ocupă fâșia de nisip dintre Lacul Siutghiol și mare, la nord de Constanța, sunt concepute anumite accente formale, plasate strategic. Hotelul Perla este accentul de la intrarea dinspre București și Hotelul Parc este accentul dinspre Constanța. Practic, pentru toți vizitatorii care vin de la București, Hotelul Perla marca intrarea în stațiunea Mamaia. Date fiind pozițiile strategice, ambele hoteluri, Perla și Parc, au beneficiat de câte un proiect unicat, spre deosebire de celelalte hoteluri din ansamblu, pentru care s-au folosit proiecte repetabile.
Inovație la malul mării
Dincolo de faptul că Hotelul Perla marca intrarea în stațiune dinspre București, ce elemente de inovație și de noutate regăsim în proiectul său? Ce calități arhitecturale concrete îl definesc?
Ansamblul în sine este un reper în modernismul românesc, deoarece, pentru prima dată, se concepe la nivel urbanistic o întreprindere de o asemenea anvergură. Vorbim de un ansamblu de 10.000 de paturi, în comparație cu cel mai mare ansamblu anterior, de 2.000 de paturi, la Eforie. În plus, concentrarea cazării în mai multe hoteluri înalte a permis distanțarea acestora și eliberarea spațiului și a orizontului fâșiei de nisip dintre mare și lac pentru amenajări peisagistice, alei de promenadă și pentru a oferi perspective largi ale ferestrelor hotelurilor. Din aceeași cameră a hotelurilor principale se puteau vedea atât marea, cât și lacul.
Mijloacele folosite pentru construirea acestor hoteluri erau mai degrabă orientate spre păstrarea costurilor reduse. Din fericire însă, chiar și cu aceste mijloace foarte economice folosite acum 60-65 de ani, regăsim în arhitectura hotelului procedee și elemente inovatoare pentru arhitectura românească, similare cu procedeele de compoziție practicate în toată lumea dezvoltată la acea vreme. În momentul în care se renunță la compoziții arhitecturale clasice, monumentale, simetrice, încărcate cu decorații, cornișe, socluri supradimensionate sau fleșe, valoarea arhitecturii moderniste, bine reprezentată și la Hotelul Perla, se recunoaște observând jocul cu spațiile. Ce înseamnă asta? Că în arhitectura modernistă, atât a Hotelului Perla, cât și a restaurantelor de pe litoral, realizate cam în aceeași perioadă, descoperi un interes de a crea transparențe și tranziții între interior și exterior. Pereții, care ar fi putut delimita clar interiorul de exterior, au inserate, de exemplu, tot felul de traforuri – piese decorative obținute prin decupaj – cu motive geometrice, prin care trece lumina.
Alteori, pereții sunt înlocuiți cu ecrane cvasicontinue de sticlă transparentă, care uneori se deschid complet, alteori au tâmplăria fixă. În plus, arhitecții concep tot felul de elemente care mediază aceste traversări între interior și exterior: copertine, șiruri de stâlpi, curți interioare. Și la Perla, arhitecta Mina Laurian a conceput o secvență de acest tip – după ce vii din exterior, te aștepți să intri în interior, dar de fapt pătrunzi printr-un perete străpuns de lumină, într-un spațiu care reprezintă în același timp și interiorul, și exteriorul, adică curtea interioară. Mai departe, tot parterul extins este presărat de astfel de curți interioare care permanent plasează o anumită ambiguitate în perceperea spațiilor hotelului în raport cu exteriorul.
Există, deci, o estompare a limitelor dintre interior și exterior, prin diverse procedee. Aici se află concepția inovatoare pe care modernismul o aduce în arhitectură și care se potrivește extraordinar de bine atât cu urbanismul liber, care accentuează legătura peisajului natural sau amenajat cu spațiul construit, cât și cu ideea de stațiune pe litoral, unde vii să-ți petreci timpul în aer liber, contemplând marea. Iar Hotelul Perla folosește multe astfel de procedee, în ciuda economiei de mijloace puse la dispoziția echipei de arhitecți la vremea respectivă. Există fotografii de epocă în care, de exemplu, se poate observa lumina soarelui aflat la orizont prin toți pereții care delimitează și compartimentează parterul clădirii.
Așadar, Hotelul Perla aducea o serie de inovații arhitecturale notabile pentru vremea respectivă – transparențe între interior și exterior, curți interioare, fațade de sticlă și o compoziție modernistă care valorifica lumina, deschiderea și legătura cu peisajul. La vremea aceea, cum a fost percepută această inovație – atât în comunitatea arhitecţilor din România, cât și în rândul turiștilor?
Mamaia a constituit imediat un moment de referință pentru arhitecți. Cumva, ceea ce au reușit acolo Cezar Lăzărescu și această echipă de arhitecți extraordinari care l-au însoțit la Mamaia a fost să integreze în concepția lor mai multe aspecte care până atunci nu se concretizaseră simultan în arhitectura românească. Vorbim și de tehnici de construire inovatoare, de acele cofraje glisante – fără structură proprie, mobile, care se ridică treptat chiar pe structura care se formează prin umplerea cu beton a acestor cofraje –, prin care ridicau câte un etaj pe zi la fiecare hotel.
Vorbim și de estetica modernistă, a Stilului Internațional, cu volume pure, epurate de decorație, cu linii orizontale, cu deschideri mari vitrate, și vorbim de urbanismul liber, ceea ce însemna spații largi care integrau elementele naturale și amenajările peisajere. Pe lângă Perla, dar nu numai, exista o piscină deschisă, vegetație cultivată și obiecte de artă incluse în spațiul public. Imediat, această reușită a generat emulație – peste tot în țară au început să apară cartiere de blocuri similare cu Mamaia. Erau blocuri înalte, bazate pe aceeași tehnologie de construire, care mizau pe aceeași deschidere și integrare a unor spații publice sau semipublice înverzite între ele. Astfel de proiecte apar și în alte orașe, cum ar fi Cluj-Napoca, Piatra Neamț și București.
Practic, acest ansamblu, din care făcea parte hotelul, a fost luat ca un exemplu de practică la nivel național?
Da, prin felul în care era conceput, felul în care a fost construit, felul în care era integrat în peisaj. Ne desprindem de un mod clasicizant de a concepe un oraș sau un ansamblu, cu front la stradă, cu perspective închise de clădiri-accent, cu simetrii, cu decorații – și dintr-odată, omul părea că se poate plimba liber, printr-un cartier verde, și să beneficieze de un mediu sănătos, deschis spre peisaj, înfrumusețat cu opere de artă, mobilier urban și compoziții vegetale.
De la Eforie la Mamaia: traseul unei eliberări estetice
Ansamblul modernist din Mamaia este comparabil ca valoare și coerență urbană cu un proiect din Belgrad – New Belgrade. În acest context, putem considera Perla ca fiind un landmark cultural și arhitectural care depășește granițele locale?
Mie nu-mi vine imediat să spun că valoarea individuală a unui astfel de obiect de arhitectură ar permite plasarea sa ca reper internațional. Mai degrabă întreg ansamblul. De altfel, veți găsi ceva foarte asemănător cu Hotelul Perla, realizat în Copenhaga, de arhitectul Arne Jacobsen, aproximativ în aceeași perioadă, cam cu un an sau doi înainte. Hotelul Perla se înscrie foarte bine în discursul contemporan internațional. Acesta a fost marele său merit. Nu este ceva unic la nivel internațional, dar este, cred, unic la nivelul României, prin felul în care contribuie la sincronizarea unei practici profesionale, care până la acea vreme era foarte încorsetată politic.
În momentul în care România se deschide, în general, după moartea lui Stalin, prin dezghețul din timpul lui Hrușciov, ansamblurile de la Eforie și Mamaia reprezintă etape într-un parcurs treptat de sincronizare cu ce se întâmpla în restul lumii. Anii ’60 sunt niște ani foarte optimiști din acest punct de vedere. Părea că ne îndreptăm spre o racordare firească la scena mondială a arhitecturii. Aici își are sursa parțial și această privire nostalgică din partea arhitecților, din amintirea faptului că ansamblul de hoteluri din Mamaia marca o deschidere creativă spre lumea liberă, de unde impresia era că se putea doar progresa.
Legat de asta, Uniunea Arhitecților din România prelua un studiu în care se arată că în anii ’50-’60, pe litoralul românesc a început o interesantă mișcare de rezistență prin arhitectură, iar tinerii arhitecți au respins stilul socialist impus. În ce măsură poate fi citit acest ansamblu ca un act de emancipare profesională, poate chiar ideologică? Și ce poveste spune despre visul modernist al litoralului din anii ’60?
Mamaia reprezintă un vârf al emancipării creative din acea perioadă, dar această emancipare nu începe cu Mamaia, ci ceva mai devreme. Riscurile asumate de echipele de arhitecți coordonate de Cezar Lăzărescu sunt asumate mai degrabă în zona Eforie, cu vreo patru-cinci ani mai devreme. Acolo încep să apară niște restaurante foarte interesante, niște tabere de copii, și acolo se asumă cu adevărat riscurile de a contraria un establishment profesional și politic, în condițiile în care concursurile de arhitectură contemporană ofereau, printre proiectele selecționate de jurii, un fel de clasicism curățat de decorații, dar tot simetric și monumental. La Eforie, echipele conduse de Cezar Lăzărescu încep să arate cu sinceritate sistemul constructiv în compoziția clădirii, încep să pună în practică un stil foarte curat, luminos, manifest deschis spre peisaj, foarte îndrăzneț în exprimare.
Se pare chiar că inițial propuseseră la Eforie un proiect destul de similar cu Mamaia, despre care nu se știu foarte multe și care nu s-a realizat. Apoi, pe măsură ce echipele capătă experiență și pe măsură ce conducerea de partid acceptă noua direcție, se ajunge la rezultatul Mamaia – o culminare a acestei mișcări de dezghețare a societății. Însă Mamaia deja nu mai este într-o zonă de risc ideologic. De altfel, sistemul politic îi pune lui Cezar Lăzărescu la dispoziție mijloace tehnice de a experimenta în procesul de construire. Cofrajele glisante, pe care vi le-am descris mai devreme, reprezintă o formă de industrializare a procesului de construire, pe care România îl dezvoltă înainte să-și constituie industria de prefabricare. Iar conducerea de partid de la acea vreme este foarte mulțumită de acest sistem de industrializare, care scade costurile foarte mult și creează capacitatea de a construi în masă, pentru mase. Mamaia este, de fapt, primul exemplu de stațiune pentru turism de masă.
Dar, ca exprimare arhitecturală, construirea ansamblului din Mamaia nu se mai petrece într-o zonă de risc ideologic. Partea spectaculoasă de la Mamaia este cea urbanistică, cea a obiectelor masive presărate în peisaj, inspirate de conceptul corbusianist de oraș radios, care, până în acel moment, nu mai fusese încercat la noi. Aici nu știu în ce măsură se poate spune dacă Lăzărescu și-a asumat niște riscuri sau nu.
Un an pentru salvare: testul Statului în fața trecutului construit
„Weekend Adevărul“: Acum, cererea de clasare menționează că Hotelul Perla și ansamblul modernist din Mamaia se află într-o situație de patrimoniu aflat în risc – amenințat de demolări, extinderi sau intervenții lipsite de coerență arhitecturală. Cum s-a ajuns în acest punct și cine poartă responsabilitatea pentru degradarea lui?
Radu Alexandru Răuță: În primul rând, noi, ca societate, avem anumite ezitări în a discuta deschis despre perioada comunistă, ne produce un disconfort, nu știu de ce natură – judecăm împreună. În consecință, arhitectura perioadei respective este etichetată drept comunistă, fapt care e menit să încheie discuția. La fel, ca societate, încă nu punem prea mult preț pe reutilizarea arhitecturii, pe refolosirea obiectelor construite. Chiar acum există o inițiativă cetățenească europeană, „House Europe“, prin care practic se solicită guvernelor din întreaga Europă și Comisiei Europene să fie mult mai atente la felul în care pot fi stimulate renovările, ca soluții mai bune decât recurgerea la demolări și construiri de la zero.
Reprezentanții din România ai respectivei inițiative cetățenești ne spun și nouă că, spre deosebire de alte țări europene, procentul în care noi renovăm, față de procentul în care demolăm pentru a înlocui, este dezastruos și arată în felul următor: 25% față de 75%, în timp ce în alte țări europene este invers, 75% renovări și 25% demolări pentru înlocuiri. În plus, cred că există și o ezitare a autorităților locale în a reglementa strict construirea în zone a căror valoare, totuși, este recunoscută de profesioniști: și de arhitecți, și de urbaniști, și de peisagiști. Din câte înțeleg, într-un studiu istoric care fundamenta o documentație de urbanism anterioară, se solicita conservarea ansamblului de hoteluri inițial de la Mamaia. De altfel și acum, în documentația prezentată public, care actualizează PUZ-ul din 2013, pentru Mamaia, Hotelul Perla și Hotelul Parc, cele două hoteluri bazate pe proiecte unicat, sunt propuse spre clasare ca monumente. Și nu știu de ce nu avansează suficient de repede acest PUZ.
Situația este delicată, în sensul în care nu suntem pregătiți să cădem de acord, ca societate, că foarte multe exemple de arhitectură postbelică merită păstrate datorită valorii lor intrinseci. Avem și aceste reticențe în societate față de ideea de renovare. Autoritatea publică ezită să reglementeze ceva mai ferm construirea în zonele respective, să instituie restricții în felul în care pot fi tratate obiectele și ansamblurile respective, să admită explicit în documente oficiale ce este valoros la ele și cum se poate interveni. În acest context, și investitorii caută calea cea mai simplă – demolarea.
Ați propus mecanismul de clasare în regim de urgență pentru Hotelul Perla, iar acesta a fost pus în mișcare. Totuși, chiar și în acest cadru există anumite riscuri. Se vorbește despre un termen-limită de un an. Ce presupune, concret, acest proces?
Să vă dau un exemplu, pentru a înțelege termenele. Am fost și noi informați că, pe 27 iunie, s-a publicat în Monitorul Oficial clasarea ca monument a Palatului Telefoanelor din Cluj-Napoca. Ordinul de clasare, dat de Ministerul Culturii, datează din 2020. Comisia Națională a Monumentelor Istorice a votat clasarea în 2019. Deci procesul a durat circa șase ani până la publicarea în Monitorul Oficial.
Raportat la asemenea termene și mod de lucru, haideți să judecăm împreună ce înseamnă termenul de un an pe care ni-l acordă legea, timp în care Direcția Județeană de Cultură Constanța trebuie să contracteze un specialist sau un expert atestat de Ministerul Culturii, care să facă un studiu pe obiectul respectiv, să recomande sau nu clasarea ca monument, și acel studiu să treacă prin toate avizele și pașii legali necesari, astfel încât obiectul să apară oficial în lista monumentelor istorice. Anul acordat reprezintă un termen destul de scurt, pentru că nu este simplu să faci o documentație de clasare. Îți trebuie releveul clădirii și o evaluare a situației în care se află. Și nu ne avantajează deloc faptul că investitorul ar putea percepe această acțiune a noastră, de propunere a clasării de urgență, drept un act neprietenos, să spunem. Într-un fel sau altul însă, Asociația Docomomo România va contribui la această documentație de clasare, este parte din misiunea ei de bază.
Iar dacă, în decurs de un an, hotelul nu este trecut la rangul de monument, ce se va întâmpla?
Dacă nu este clasat, sunt două posibilități. Se poate aproba PUZ-ul inițiat anul trecut, dar vă spun că nu îmi fac mari speranțe, văzând că nu se înregistrează progrese vizibile ale documentației. Documentația preliminară publicată pe site-ul Primăriei Constanța prevede această clasare a Hotelului Perla într-un mod care, din păcate, pe noi nu ne mulțumește întru totul. Noi am fi preferat să fie tratat întregul ansamblu de hoteluri coordonat de Cezar Lăzărescu, nu doar Perla, ca obiect individual, și Parc, pentru că ambele sunt propuse acolo spre clasare. Deci ori se aprobă PUZ-ul – care ar putea prevedea și o modalitate de protecție tranzitorie a clădirii, până la clasarea efectivă –, ori expiră protecția oferită de această clasare de urgență și atunci nu mai rămâne nicio barieră legală în calea investitorului pentru a-și continua planurile.
Dacă hotelul va ajunge să fie demolat, nu pierdem doar o clădire, pierdem și o piesă de memorie colectivă. Poate fi această posibilă dispariție un caz relevant pentru felul în care România își asumă sau refuză să își gestioneze responsabil trecutul construit? Acesta este doar un caz. Peste câțiva ani putem asista la alte cazuri asemănătoare.
Acest fond construit postbelic conține atât de multe exemple de arhitectură de bună calitate, care se degradează prin politici de stat și pentru care, în multe cazuri, este foarte dificil să găsești soluții. Hotelul Perla, în sine, ar avea mai multe șanse decât alte cazuri. Hotelul Perla se află în mâinile unui singur investitor, care poate decide să procedeze altfel. Dar sunt ansambluri de blocuri care sunt fragmentate ca regim de proprietate, ale căror calități arhitecturale se maschează prin procesul de termoizolare, finanțat de multe ori de stat, fie din bani europeni, fie din bani ai primăriei – și astfel se ascund calitățile blocului respectiv.
Este foarte dificil să iei măsuri de consolidare pentru blocurile respective, pentru că întotdeauna se va găsi cineva în asociația respectivă de proprietari să se opună unor investiții în acest sens. Cu această comparație în minte, putem spune că Hotelul Perla este exemplar doar în sensul în care ar fi mai ușor să i se mai dea o șansă, față de alte lucrări valoroase din perioada respectivă, mult mai dificil de consolidat și reabilitat ca imagine arhitecturală. Dacă nu reușim cu Perla, cu restul, șansele sunt foarte puține.
Arhitectura ca amintire și ca responsabilitate
Ați menționat despre clădirile care aparțin perioadei moderniste postbelice că sunt adesea ignorate, uneori chiar disprețuite. De ce credeți că se întâmplă asta? De ce credeți că arhitectura aceasta nu este înțeleasă și este asociată adesea cu ceva rău?
Ce pot să vă spun, înainte de orice: colegii de la ProPatrimonio ne comunică faptul că reacția publică este mult mai bună decât în alte inițiative similare. Faptul că reacția publică este mult mai bună s-ar putea să se datoreze și unei amintiri a perioadei de vârf de utilizare turistică, și unei dorințe a arhitecților de a păstra amintirea unui rol pe care l-au jucat în societate. Sunt probabil mai multe aspecte care ar trebui analizate – de aceea nu aș porni direct de la ideea că arhitectura din perioada respectivă este disprețuită, cât aș pleca de la constatarea că este un tip de arhitectură care polarizează opiniile din societate.
Am văzut pe social media și comentarii absolut disprețuitoare și am văzut și reacții foarte încurajatoare față de demersul comun al Docomomo România și ProPatrimonio. Aceste tabere se poate să se fi format și pentru că, la vremea când a fost concepută, arhitectura ansamblului din Mamaia a fost admirată și pentru lipsa de compromisuri față de ce era anterior considerat frumos: decorația, simetria, abilitățile meșteșugărești, calitatea și prelucrarea finisajelor, monumentalitatea sau pitorescul. Și în Mamaia, și mai înainte în Eforie, vedem o arhitectură care se rupe de acest trecut, fără compromisuri, iar acest radicalism estetic al arhitecturii din anii ’60 are ecouri și acum, în această polarizare a opiniilor.
Da, sunt oameni care nu apreciază această arhitectură, să spunem, fără compromisuri din punctul de vedere al concepției obișnuite despre frumos. Dar sunt și oameni care îi înțeleg concepția și apreciază spațiul, peisajul, transparențele controlate, chiar și în condițiile unei economii de mijloace constructive.
De ce în România se preferă demolarea în locul modernizării unei clădiri deja existente, cum ar fi cazul Perla?
Pe măsură ce România s-a modernizat, de după război încoace, standardele de confort, siguranță, de calitate, au crescut permanent. Bineînțeles, parcursul este cu suișuri și coborâșuri – cu exemple și contra-exemple. Însă tendința generală a fost cea de îmbunătățire. Se întâmplă uneori, ca exemplu, să ai o casă veche lipită de limita de proprietate. Știi că fundațiile nu au o adâncime corespunzătoare, știi că s-ar putea ca țesătura cărămizilor să nu fie cea mai bună, știi că planșeele sunt de lemn. Vine un expert, îți spune că este foarte dificil și tehnic, și financiar să o repari și atunci preferi să o pui la pământ. Asta se întâmplă nu numai pentru arhitectura recentă, ci și pentru arhitectura inclusă în zonele protejate definite prin diverse documentații de urbanism. Aici ar fi un motiv pentru care se preferă demolarea.
Însă aș mai spune că ne aflăm și în fața unui refuz al complexității, în sensul în care ne-am cam obișnuit – s-ar putea să fie chiar un obicei venit încă de dinainte de comunism, dar sigur întărit de perioada comunistă – să înlocuim din alte motive decât cele strict raționale. Înlocuim să fim la modă, înlocuim că nu avem încredere în ce există deja, înlocuim pentru că ne este mai confortabil să depindem numai de deciziile noastre individuale, astfel încât să nu mai fim nevoiți să înțelegem și să acceptăm decizii luate de înaintașii noștri, care ne complică un pic viața și ne pun în situația să privim deschis propriul nostru trecut.
Cum ar putea fi revalorificat astăzi Hotelul Perla, în stadiul în care se află el acum?
M-am gândit și eu la asta și bineînțeles că nu trebuie lăsată impresia că răspunsurile sunt simple. Și nici n-aș vrea să mă apuc să dau răspunsuri ușoare sau din birou, să las impresia că știu mai bine decât cei care sunt în contact direct cu realitatea respectivei construcții. Însă știu că sunt arhitecți care au fost premiați cu unul dintre cele mai prestigioase premii de arhitectură, Pritzker, pentru modul inovator în care reușesc să trateze arhitectura locuințelor sociale similară cu arhitectura românească a anilor ’60-’70. Există concursuri de arhitectură, fie publice, fie cu invitați, există oameni care au studiat astfel de lucruri și care pot consilia.
Din păcate, în acest moment, în reglementările noastre și în documentațiile de urbanism care se întocmesc pe zonele acestea sensibile, nu văd enunțate clar anumite criterii de calitate ale arhitecturii și compoziției urbanistice și peisagere, care ar trebui respectate, pentru a avea încredere că renovările sunt bine făcute. În momentul în care un investitor intervine pe un astfel de hotel, ar fi nevoie nu numai ca rezultatul să reprezinte o arhitectură de calitate, dar și să rămână cumva ancorat într-un spirit inițial al concepției de ansamblu.
Nu este în regulă să rescriem sau chiar să ignorăm regulile de compoziție ale ansamblurilor respective de fiecare dată când ni se pare convenabil. Aici simt că încă nu reușim să construim mecanismele necesare pentru a asigura calitatea transformărilor arhitecturale în astfel de cazuri. Este evident că un astfel de obiect de arhitectură are nevoie de transformări, nu știu de ce natură, dar probabil că are nevoie de niște transformări care să aducă mai mult confort și încă nu avem procese instituționalizate care să asigure calitatea unei astfel de transformări.
Pe scurt, ce ar trebui să învățăm din întreg acest caz, al Hotelului Perla și al ansamblului?
Primul lucru pe care eu îl învăț este că nu avem la dispoziție, ca asociație, decât un mecanism de intervenție fără compromisuri în astfel de cazuri: acela al clasării de urgență. Nu beneficiem de un mecanism de negociere instituit cumva la nivelul autorității locale și care să implice profesioniști locali și naționali, care să implice și comunitatea locală – există oameni care poate sunt și ei mândri că sunt vecini cu aceste dezvoltări turistice care au o istorie și au creat multe amintiri plăcute. Asta este o primă lecție: că este nevoie de negociere în societate și de niște mecanisme la care și investitorii, și autoritățile, și comunitățile profesionale, și comunitățile locale să poată apela în astfel de situații.
Altă senzație pe care o am de mai multă vreme se confirmă prin acest caz: nu putem, ca societate, să luăm decizii complexe și nuanțate despre arhitectura acelor vremuri dacă nu suntem deschiși în a accepta contextul și deciziile profesionale din care respectiva arhitectură s-a născut. Și s-ar putea să avem mult de câștigat dacă reușim să admirăm anumite exemple de arhitectură din perioada respectivă, pe care să le păstrăm ca repere în istoria noastră vizibilă. Nu în ultimul rând, poate o lecție foarte importantă ar fi că, tot alergând după urgențe, cum ar fi demolarea Hotelului Perla, riscăm să ne pierdem concentrarea pe aspectele cu adevărat importante, cum ar fi reglementarea adecvată a întregii zone a ansamblului inițial de hoteluri din Mamaia, reglementare care să permită păstrarea unor calități, a unei reputații și a unei povești a stațiunii.
Se încarcă comentariile...
