"Nu avem nevoie de un derapaj pe criterii religioase de la democraţie"

Doctorul în teologie Radu Preda afirmă că lipsa unui dialog coerent între partidele politice şi Biserică favorizează afirmarea extremismului şi ridicarea falşilor Mesia politici Se va

Doctorul în teologie Radu Preda afirmă că lipsa unui dialog coerent între partidele politice şi Biserică favorizează afirmarea extremismului şi ridicarea falşilor Mesia politici

Se va deschide mai mult Biserica Ortodoxă spre dialogul cu societatea? Doctorul în teologie Radu Preda, specializat în teologie socială, este convins că lucrurile vor merge în direcţia aceasta. Ziarul "Adevărul" vă propune un dialog destins pe marginea unor teme sensibile.

Doctorul în teologie Radu Preda (35 de ani) este licenţiat în teologie ortodoxă şi a urmat studii doctorale la Heidelberg, Paris şi Roma. E doctor în teologie la Cluj-Napoca şi director fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER). Editor al publicaţiei "Inter. Revista Română de Studii Teologice şi Religioase". Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj, el este promotorul teologiei sociale ortodoxe la noi şi al deschiderii Bisericii către dialogul cu lumea. Este membru al Consiliului parohial al parohiei ortodoxe "Schimbarea la Faţă" din Cluj-Napoca, colaborator permanent al suplimentului ziarului nostru - "Adevărul literar şi artistic" şi face parte din conducerea Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Uniunea Europeană (Bruxelles).

- Întrebarea vine de la un profan şi vă rog să o luaţi ca atare: ce mai are teologia de studiat după 2000 de ani? Nu s-a spus totul? Mai sunt lucruri de studiat?

- Sigur că mai sunt. Pentru că noi nu avem criterii metodologice precum cei din ştiinţele exacte, unde, odată descoperită o genă sau un anumit principiu, e un bun asigurat, câştigat, urmând ca apoi să se adauge altele.

- Putem include între noile domenii de studii şi pe cele legate, să spunem, de temele foarte populare azi pe Discovery, precum Codul lui Da Vinci, Evanghelia după Iuda…

- A apărut între timp şi Mormântul lui Iisus. Au venit în faţa lumii regizorul împreună cu pseudoarheologul...

- Dar de ce am crede că nu e aşa?

- Pentru că în teologie, în comparaţie cu ştiinţele exacte, ca să păstrăm comparaţia, ceea ce se verifică de-a lungul timpului este mai sigur decât ceea ce se pretinde a fi absolut nou şi senzaţional. Cu alte cuvinte, vorbim despre o Biserică de 2000 de ani, preocupată permanent de originile ei, care inventariază apocrifele, care ştia şi ştie care-i sunt izvoarele. De aceea, trebuie lămurite foarte bine lucrurile.

- Este Biserica deschisă să discute cu cărţile pe masă despre lucruri, să spunem, pe care nu le-a cunoscut la un moment dat?

- Toată istoria Bisericii este una a rezistenţei în faţa tendinţelor, nu de ieri, de azi, ori de a falsifica adevărul, ori de a-l "îmbogăţi" cu elemente noi, fără legătură cu substanţa credinţei. Deci nu e o noutate atitudinea asta. Însă ceea ce este nou acum este altceva. Dacă în trecut, în secolul IV, o erezie precum arianismul era discutată şi în târg la Constantinopol între precupeţi - adică e Mântuitorul născut din Tatăl din vecie sau e doar născut ulterior, adică în timp sau înaintea timpului? Este Hristos de-o fiinţă, adică are aceeaşi substanţă cu Tatăl sau nu? -, astăzi, ereziile, noutăţile acestea vin pe un fundal de incultură religioasă.

- Adică precupeţul de la Constantinopol avea o cultură?

- Avea, pentru că stătea în biserică 4-5 ore duminica, asculta o predică de o oră şi jumătate, avea un tip de articulare care corespundea unei culturi orale. Adică era o cultură a memoriei, a efortului de a reţine date, personaje, metafore şi imagini literare. Omul cult era cel care, în comparaţie cu contemporanii noştri, îşi punea la lucru nu doar ochii pentru a se uita la televizor sau doar urechea pentru a auzi radioul. Iar aceste mijloace nu sunt nici pe departe purtătoare de mesaj teologic formativ, decât rareori, din întâmplare şi la ore foarte avansate. Însă, pe ansamblu, mass-media e purtătoarea unui set de elemente care ţin mai degrabă de incultură, adică simplifică ceea ce este complex şi complică adevărurile, operează cu reducţii şi omisiuni, selectează informaţiile abuziv în numele unui consumator care nici nu mai ştie ce pierde.

- Dar poate că omul contemporan îşi doreşte şi un altfel de spiritualitate, iar mesajul Bisericii riscă să rămână cumva în urmă, nu credeţi?

- Înţeleg foarte bine ce spuneţi. Există riscul real ca într-o Biserică multimilenară, cum e cea ortodoxă sau cea catolică, această bogăţie culturală de simboluri să nu mai fie interpretată ca atare, ci să fie transmisă doar formal. Este limpede că într-o societate aflată în permanentă schimbare şi din ce în ce mai angoasată de ceea ce se întâmplă în cotidian, la scară planetară sau la nivelul nostru concret local, Bisericile de sorginte apostolică au probleme serioase, printre care cea mai mare este chiar transmiterea propriului mesaj. Altminteri, ne mulţumim cu o identitate creştină nominală, de faţadă, tocmai bună pentru a menţine tradiţiile transformate în campanii publicitare de Paşti şi de Crăciun. Cel care transmite, propovăduieşte fundamentele credinţei trebuie să facă un şpagat de o mare complexitate între fidelitatea faţă de Tradiţie, interpretată însă dinamic, şi o contemporaneitate în bună parte amnezică, incultă teologic, dar în acelaşi timp însetată de spiritualitate şi de adevăr. Deci este o dublă provocare: de a-şi asuma rădăcinile şi în acelaşi timp de a vorbi unui om care de multe ori este fără conştiinţa originilor sale culturale şi spirituale.

- Precupeţii din Constantinopol nu mai sunt.

- Nu, nu mai sunt.

Mass-media e purtătoarea unui set de elemente care ţin mai degrabă de incultură, adică simplifică ceea ce e complex şi complică adevărurile

"Din păcate, lăsăm mesajul Bisericii pe seama celor care-l compromit"

- Există o anumită acuzaţie, am văzut chiar şi că presa străină a remarcat, vorbind de cazul României, că Biserica Ortodoxă are o anumită atracţie către un anume mesaj intolerant. Ce părere aveţi?

- Orice formă de agresiune în numele unei credinţe religioase trebuie respinsă. Nu există un fundament religios pentru exces. Biserica însă nu a îndemnat la bătăi şi la violenţă de stradă.

- A organizat o conferinţă de presă comună, acum un an, alături de Gigi Becali...

- Greşeala noastră de imagine sau, mai bine zis, prostia noastră este că ne complacem să lăsăm acest mesaj pe seama unor oameni care-l compromit şi care ajung până la urmă să fie ei agenţi ai violenţei. Pentru că mesajul Bisericii este clar împotriva păcatului, dar nu propovăduieşte omorârea păcătosului.

- Biserica nu poate considera asta decât un păcat?

- N-are alternativă. Problema este următoarea: dacă toată această discuţie legată de minorităţile sexuale s-ar fi purtat în termenii unui dialog spiritual între respectiva persoană şi preot sau reprezentantul Bisericii, eu cred că nimeni n-ar avea niciun fel de tendinţă de a exagera propria poziţie. Însă în momentul în care tu, ca minoritate, te manifeşti foarte zgomotos, la limita bunului-simţ, pe faţă, reclamând nu doar legalizarea, ci şi punerea pe aceeaşi treaptă cu modelul familiei, atunci poziţia Bisericii nu va putea fi una relativă, aproximativă, ambiguă. Nu este vorba aici de incriminarea penală a cuiva, ci de un minim echilibru social. Ce vor "minoritarii" sexuali? Vor ca Biserica să spună că nu e un păcat, ci un… păcăţel?! Citeam în presa occidentală opiniile unora care regretau alegerea lui Joseph Ratzinger ca papă şi îşi exprimau dezamăgirea că, având un astfel de conducător cunoscut prin conservatorismul său, Biserica Catolică nu va fi indulgentă din punct de vedere moral. Chestiunea este că nu avem spaţiu de mişcare, Evanghelia pe care o slujim şi propovăduim nelăsând posibilitatea unei morale călduţe.

- Problema este că, în unele cazuri, morala religioasă începe să fie transformată în ideologie…

- Aici este defectul de comunicare şi de transfer public al mesajului. Biserica are tot dreptul constituţional să spună ce gândeşte despre anumite lucruri. De aceea avem nevoie de teologie socială, de un discurs articulat, pentru că mare parte din confuziile acestea se datorează faptului că mulţi dintre episcopii noştri nu ştiu care le este mandatul public. Au impresia că pot vorbi în numele credincioşilor ca şi cum ar vorbi parlamentarul în numele alegătorilor din circumscripţie. Or, este foarte clar că episcopatul are un mandat moral, dar nu unul politic.

- De ce se produce această confuzie?

- Confuzia este în ambele direcţii. În mediul politic este o confuzie, oamenii politici confundând pelerinajele cu manifestările electorale. O astfel de clasă politică se întâlneşte de multe ori cu o anumită parte a clerului, care suferă la rândul lui de o lipsă fundamentală de viziune în ceea ce priveşte implicarea publică. Este limpede că în momentul în care eşti slujitor al lui Hristos îţi asumi riscurile. Inclusiv riscul de a fi sărac sau riscurile de a nu construi la vreme catedrala X. Sunt riscuri, pentru că a fi în slujba lui Hristos înseamnă la urma urmei a fi şi dispus să mori pentru El. Dacă noi justificăm permisivitatea faţă de clasa politică prin faptul că avem nevoie de banii ei, suntem pierduţi! Pentru că atunci, noi ce dăm la schimb? Dăm ceea ce ne-a mai rămas, şi anume obrazul, credibilitatea. Şi atunci, sigur, confuzia este totală. Un derapaj de la democraţie pe criterii religioase este ultimul lucru de care avem nevoie în ziua de astăzi.

Episcopatul are un mandat moral, dar nu unul politic

Ce îl frământă

Din punct de vedere eclezial, mă îngrijorează faptul că nu ştim să avem un dialog normal între noi, în interiorul Bisericii. Laicatul este văzut în continuare ca un sindicat al credinţei care pune sub semnul întrebării drepturile patronatului. Spun aceasta nu de dragul criticii şi nici din spirit de frondă. O spun cu durere, din perspectiva cuiva care este în mod cotidian implicat în viaţa eclezială. Nu mai poate fi continuat în interiorul Bisericii raportul de putere: cel slab ascultă de cel tare, cel mic se pleacă în faţa celui mare. Comparaţia Bisericii cu Armata este din punct de vedere eclesiologic catastrofală. În această logică, ajung să fie în fruntea Bisericii doar cei care ştiu să îşi ascundă slăbiciunile, care ştiu să linguşească pe cei puternici, cei care, ajunşi la rândul lor şefi, îi calcă în picioare pe subordonaţi şi care, în general, nu spune ceea ce simt şi gândesc.

"Biserica începe să citească semnele vremurilor"

Teologia socială. Aş vrea să insist asupra faptului că s-a făcut în ultimii ani un pas de a cărui importanţă puţină lume e conştientă acum: articularea unei teologii sociale ortodoxe. Este un pas fundamental. S-au înfiinţat o catedră şi o disciplină care se cheamă Teologie Socială Ortodoxă. Există disponibilitatea din partea ierarhiei de a-l lăsa pe teolog - aşa cum sunt eu de pildă, care mă ocup de acest aspect la Cluj - să citească semnele vremii fără ca prin asta să fie suspectat de sociologisme. Sinodul Bisericii Ortodoxe din România a luat una dintre cele mai serioase decizii din ultimii 20 de ani şi anume de a deschide orizontului teologic subiectul social şi invers: de a deschide ştiinţelor sociale un orizont teologic. De fapt, noi nu facem altceva decât să reasumăm tradiţia din secolele IV-VI, marcată exemplar prin Părinţii capadocieni, să reînnodăm Tradiţia pe care am avut-o în Ortodoxia rurală din statul premodern şi să redevenim parteneri de dialog cu structuri sociale şi politice care până acum nu aveau, pe bună dreptate, în Biserică, un partener articulat. Adică ne urbanizăm argumentele şi încercăm să vedem lumea de azi aşa cum este şi nu aşa cum am dori noi ca ea să fie.

Descoperiri arheologice şi teorii care ar pune sub semnul întrebării o serie de informaţii din Evanghelii. Aceste noi teorii, noi tentative de interpretare, trebuie să dea dovezi că au circulat în epocă. Degeaba descoperim noi astăzi o Evanghelie apocrifă care nu a avut nicio circulaţie în epocă. Asta ce arată? Arată că nu a fost asumată de către nimeni în epoca respectivă, dar nu pentru că aveau ceva împotrivă. Biserica numără apocrife şi izvoare în care nu crede, dar le numără. Pentru că nu trecem la ipoteza că Biserica ar distruge sau ar pune pe foc ceea ce nu-i convine. În primul rând, toate aceste descoperiri, că sunt sau că nu sunt solide, au un caracter fragmentar. Or, întrebarea este pe cine să credem? Biserica are un corpus de o coerenţă maximă, un corpus de texte cum rar se poate întâlni în culturile scrise ale umanităţii. Şi atunci când vin noi descoperiri fragmentare, ele în sine nu spun mare lucru pentru că sunt un sfert de cu vânt, o jumate de articol, o alfa care are un braţ rupt şi care ar putea fi un delta…

"Partidul Democrat nu are un raport consistent cu Biserica"

- Cum vă explicaţi atenţia pe care unii ierarhi i-o acordă lui Gigi Becali?

- Noi, în România, avem o problemă cu coagularea unei drepte politice autentice. Exemplul cel mai îndemână este PD-ul care, afiliat la Partidul Popular European, nu are cu Biserica niciun raport coerent şi consistent. Ce înseamnă, de fapt, să fii un partid popular sau creştin-democrat? Ei bine, este partidul care se implică în protejarea familiei, având o politică pro-viaţă, adică încurajând naşterile de copii, care se opune transgresărilor limitelor naturale prin noile tehnologii. Or, în ceea ce priveşte PD-ul actual, partidul acesta nu are nicio doctrină, nicio interfaţă de comunicare cu societatea, adică nu are nici măcar o Fundaţie de felul celei din Germania (Konrad-Adenauer-Stiftung) şi, consecvent cu sine, nu întreţine nicio comunicare eficientă cu Biserica majoritară. Şi atunci, în acest vid de comunicare politică cu Biserica, este luat de bun şi de Mesia primul care vine. În măsura în care Gigi Becali are succes, e limpede că în alte părţi nu merge bine treaba. Nu sunt analist politic, dar ca teolog social îmi dau seama că lipsa de coerenţă la acest capitol a unor partide cu potenţial real de dreapta va alimenta şi pe viitor aventuri ideologice de tip becalian şi nu numai.

- România a avut un partid care şi-a manifestat vizibil orientarea creştin-democrată, PNŢCD din anii "90.

- PNŢCD a făcut o gravă eroare strategică. A confundat creştin-democraţia cu greco-catolicismul. Adică a avut o politică foarte clar antiortodoxă. Şi pentru asta a plătit electoral. Din păcate!

- Care credeţi că va fi traseul Bisericii Ortodoxe Române?

- Mi-e greu să fac profeţii. Totuşi, cred că Biserica se va deschide către societate, cu sau fără ierarhie. Este de ajuns să ne gândim la fenomenul acesta foarte complex al consolidării unei diaspore economice româneşti de o consistenţă numerică impresionantă care îşi duce viaţa ortodoxă în Spania sau Italia. În aceste două ţări latine, numărul parohiilor a crescut în ultimele două decenii enorm. Această creştere spectaculoasă va avea urmări inclusiv la nivelul mentalităţii, al felului în care oamenii se plasează în comunităţile religioase sau politice. Ei nu vor mai putea să fie dirijaţi cu metode de colhoz, adică precum o turmă necuvântătoare care este dusă de la o strungă la alta, de la o sărbătoare la alta şi de la o secţie de votare la alta cu băţul. Dorinţa de a înţelege, simţul critic, cunoaşterea prin comparaţie şi necesitatea argumentării se vor accentua. Şi însăşi compoziţia socială a corpului eclezial va atrage după sine o deschidere a Ortodoxiei noastre. Biserica este un organism foarte viu. Şi vivacitatea acestui organism împiedică până la urma urmei ca ea să fie prizoniera totală a imobilismului unora dintre conducătorii ei. Din fericire!