Mom shaming în România: între rușinarea publică și trauma maternă nevăzută
0Comentariile din online lasă urme adânci: în mintea unei mame, în relația cu propriul copil, cu propriul corp sau adâncesc rănile nevindecate dintre generații. Rușinarea nu mai e doar un gest, o critică, ci un mecanism care rănește în lanț.
„Nu mai ești tu“, „Ce îți plângi atât de milă?“, „L-ai lăsat la bunici să ți-l crească ei? De ce l-ai mai făcut?“. Fiecare alegere devine motiv de rușinare, fiecare gest – un potențial proces public. Fenomenul e mai răspândit decât credem, iar efectele lui, mai grave decât par: anxietate, vinovăție cronică, depresie și chiar agravarea depresiei postnatale. „Weekend Adevărul“ a discutat cu psihoterapeutul Ancuța Coman-Boldișteanu despre ce înseamnă acest fenomen din punct de vedere psihologic, cum le afectează pe victime, dar și despre ce pot face mămicile care se confruntă cu astfel de critici, dar și noi, ca societate, pentru a le sprijini: „Mom shamingul este, în esență, o formă de rușinare socială a femeii devenite mamă, o formă de presiune constantă – uneori subtilă, alteori directă – de a fi nu doar o mamă bună, ci o mamă aproape perfectă“.
Potrivit acesteia, rușinarea apare adesea dintr-o voce colectivă interiorizată – o sumă de așteptări culturale și familiale care stabilesc cum ar trebui să fie o mamă „adevărată“. „Această presiune vine atât din partea societății în ansamblu, cât și din cercul apropiat – rude, prieteni sau parteneri. Dar poate cea mai dureroasă formă de mom shaming este cea care vine chiar din partea altor mame. De multe ori, gestul e minim – o privire, o sprânceană ridicată în parc, o reacție tăcută, dar extrem de puternică“, spune psihologul. Cu alte cuvinte, fenomenul nu presupune doar acuzații directe sau atacuri evidente, ci și forme mai subtile ce îl fac atât de greu de contracarat și atât de prezent în viața de zi cu zi a mamelor“.
Totodată, aceasta explică faptul că, într-o cultură în care perfecționismul este valorizat, și critica interiorizată e foarte prezentă, iar o simplă reacție din exterior poate declanșa un adevărat mecanism de autoînvinovățire. „Ajungem foarte ușor ca, pe acest fundal, o femeie să se simtă minimizată, să creadă că nu e suficient de bună, că a greșit. Apare rușinea – în raport cu ceilalți – și apoi vinovăția – în raport cu propriul copil“. Însă, deși mom shamingul există de mult în relații directe – în familie, la locul de joacă sau la medic –, mediul digital l-a transformat într-un fenomen de masă. Potrivit specialistei, rețelele sociale creează iluzia unui anonimat permisiv, chiar și atunci când profilul și poza sunt vizibile. „Există această senzație că suntem deconectați unii de ceilalți, ușor iluzorie, dar foarte eficientă în a stimula curajul de a rușina alte femei. Așa ajungem să credem că avem un cuvânt de spus în felul în care își crește altcineva copilul – lucru care, într-o interacțiune față în față, n-ar fi exprimat niciodată la fel.“
De la războiul ignoranței la cel ideologic
Fenomenul de mom shaming în mediul online a cunoscut, în ultimii 15 ani, o transformare profundă. Ana Măiță, fondatoarea Asociației Mame pentru Mame, implicată în activismul pro-informare maternă încă de dinaintea apariției rețelelor sociale, descrie primele forme violente de rușinare între mame drept „adevărate războaie“. „În urmă cu 10-15 ani, pe Facebook, grupurile de mămici erau scena unor confruntări extrem de agresive – zeci de mii de membri, mii de comentarii, conturi blocate, atacuri personale. Cele mai aprinse subiecte erau nașterea – naturală sau cezariană electivă –, alăptarea și somnul bebelușului – dacă îl lași să plângă în pătuț sau îl adormi cu sânul în gură. Se certau mamele până la epuizare“, povestește ea pentru „Weekend Adevărul“.
Între timp, natura platformelor s-a schimbat, iar odată cu ea, și dinamica rușinării: „Acum, odată cu migrarea pe Instagram și TikTok, unde interacțiunile sunt mai rapide, mai fragmentate și mai puțin colective, vedem un anumit tip de mom shaming – este mai puțin despre lipsa de cunoaștere și mai mult despre ideologie“. Ana Măiță observă o diferență majoră între vechile „războaie ale ignoranței“ și conflictele actuale, care pornesc din alegeri informate, dar polarizate ideologic. „Astăzi, mamele sunt mai bine informate. În ultimii 5-7 ani au circulat masiv informații corecte, susținute de comunitatea medicală. Dar tocmai pentru că sunt informate, alegerile devin și mai apăsătoare, pentru că fiecare mamă simte că își exprimă un întreg sistem de valori prin modul în care își crește copilul.“
Două extreme
În multe cazuri, rușinarea mamelor nu vine doar dintr-o lipsă de empatie, ci dintr-un spațiu ideologic care se pretinde a fi unul superior. Ana Măiță atrage atenția asupra unui fenomen îngrijorător: mame care, în încercarea de a face „ce e mai bine“, ajung să ia decizii profund dăunătoare pentru copii, influențate de trenduri naturiste sau new age, promovate intens în mediul online: „Am văzut cazuri în care, din teama de laptele praf, mamele care nu mai puteau alăpta au început să dea bebelușilor sub un an lapte de vacă, capră sau chiar nepasteurizat. Ceea ce este periculos și interzis în recomandările nutriționale internaționale“. Alte exemple relevante de trenduri dăunătoare sunt: alimentația vegană pentru copiii cu vârsta sub 2 ani, înlocuirea tratamentului medical pentru bebeluși cu uleiuri esențiale și alte metode ineficiente, precum și refuzarea vaccinării conform programele naționale. „Și mai grav e că aceste mame nu doar fac alegeri riscante, dar radicalizează și alte femei, promovându-și alegerile ca pe un stil de viață superior“, adaugă Ana Măiță.
Iar rușinarea e dublă: cele care practică aceste metode sunt adesea „făcute criminale, proaste, iresponsabile“ de celelalte mame, dar la rândul lor rușinează și ele mamele care aleg știința, medicina și vaccinarea – „apelativele sunt aceleași“, subliniază Ana. „Putem vorbi despre două tipuri mari de culturi care intră în coliziune și care stau la baza conflictelor între mame în mediul online“, spune Ana Măiță. „Pe de o parte, avem un front pseudoștiințific, cu accente conspiraționiste și un atașament față de o imagine idealizată a trecutului – «așa trăiau bunicii noștri, așa e natural» – fără să își amintească și de miile de mame care mureau la naștere sau gradul ridicat de mortalitate infantilă. Pe de altă parte, avem mamele care aleg medicina bazată pe dovezi și informația științifică actualizată.“
Dincolo de marile războaie ideologice, mom shamingul capătă forme diferite și în funcție de mediul din care provin mamele: „În mediul rural, unde din păcate există o combinație între un nivel mai scăzut de educație, sărăcie și familii mai dezorganizate, formele de rușinare între mame sunt mai degrabă sub forma bârfei. Nu se fac postări virale sau comentarii masive, ci se discută «cum a îmbrăcat copilul», «ce rochie a avut la botez», adică lucruri de suprafață, legate de aparențe“, explică Ana Măiță. În schimb, în mediul urban – și mai ales pe rețelele sociale –, rușinarea este mult mai vizibilă, directă, uneori cu potențial foarte mare de viralizare.
„Pe vremea mea nu exista depresie postnatală...”
Un alt val de critici este marcat de influența trecutului – femeile sau mamele mai în vârstă. „Frecvent vedem replici precum «Pe vremea mea nu exista depresie postnatală. Ceaușescu ne chema la muncă la trei săptămâni după naștere!». E un discurs bazat pe comparație, pe minimalizarea trăirilor actuale, care reflectă o lipsă de empatie și solidaritate între generații“. De asemenea, și femeile fără copii oferă sfaturi necerute sau formule de disciplină rigide: „Le spun mamelor: «Ce te plângi că face tantrumuri dacă nu l-ai educat cum trebuie?», fără să știe ce presupune de fapt o zi întreagă cu un copil“, explică fondatoarea Asociației Mame pentru Mame.
Dincolo de marile teme ale maternității – naștere, alăptare, somn –, mamele ajung să fie rușinate și pentru gesturi firești – fie că au cerut ajutor, „au îndrăznit“ să se mai vadă cu prietenele, au ieșit în oraș, fără copil, fie pentru că au dus copilul la bunici pentru câteva ore. „Cel mai frecvent criticate comportamente sunt acelea în care mama cere sprijin sau încearcă să aibă o viață dincolo de rolul matern – fie ea profesională, socială sau pur și simplu umană“, explică psihologul Ancuța Coman-Boldișteanu. „Este un paradox dureros. Pentru că pe de o parte se spune «e nevoie de un sat să crești un copil», dar acest sat nu mai există. Nu mai poți apela la o vecină, la o mătușă de vizavi. Comunitățile s-au destrămat, iar ceea ce rămâne este o mamă singură, copleșită, care atunci când cere ajutor devine ținta shamingului.“ Această tensiune între nevoile reale ale unei mame și imaginea idealizată a „mamei care le face pe toate“ devine o sursă constantă de vinovăție. Și tocmai în aceste momente, spun specialiștii, mama devine cel mai vulnerabilă în fața rușinării pentru că nu mai are nici energie, nici resurse emoționale să se apere.
Dacă în cazul mamelor care fac parte dintr-un cuplu rușinarea vizează frecvent ieșirile în oraș sau prezența în social media, în cazul mamelor singure, reflectorul se mută asupra vieții lor romantice. „Nu aș spune că vorbim de mom shaming în sensul clasic. Mamele singure mai degrabă primesc mesaje legate de faptul că ar trebui să își găsească un nou partener – ca și cum viața lor nu poate fi completă altfel. Sau li se sugerează că decizia de a se fi despărțit a fost una greșită. Acest lucru vine cu o presiune și cu un sentiment de vinovăție greu de dus“, explică psihologul Ancuța Coman-Boldișteanu. Acest tip de judecată nu este neapărat agresiv, ci insinuant, persistent și încărcat de așteptări sociale implicite. În spatele lui stă, din nou, imaginea idealizată a mamei „întregi“, aflată într-un cuplu, „în echilibru“. Iar când realitatea nu corespunde, urmează întrebările: „Dar cum te descurci singură?“, „Nu vrei să-ți refaci viața?“ – care nu oferă sprijin, ci poate chiar amplica niște răni adânci.
Femeia, limitată la rolul de mamă
De asemenea, multe mame sunt rușinate pentru simplul fapt că îndrăznesc să își păstreze feminitatea. „Se filmează dansând cu copilul în brațe, postează un clip în pijama sau un moment de relaxare – și imediat vin comentarii: «Dans pe TikTok îți trebuie ție când tu ai copil mic?»“, spune Ana Măiță. Aceste atacuri sunt extrem de grobiene și au un fond profund misogin: „În mintea celor care le lansează, o femeie care a devenit mamă trebuie să nu mai fie nimic altceva – nici jucăușă, nici prezentă social, nici o persoană sexy. Orice altă formă de exprimare devine, în ochii lor, condamnabilă“.
În mediul online, mom shamingul are mai multe „surse“ pe care le regăsim în afara comunităților de mame. În principal, sunt trei mari categorii de persoane care rușinează mamele în spațiul public: femeile în vârstă, femeile fără copii, bărbații tineri. În fapt, în ultimii ani, bărbații par tot mai vocali în exprimarea unor opinii misogine, sub influența curentului cunoscut sub numele de „manosferă“. „Sunt bărbați de peste 25 de ani care își exprimă cu încredere convingeri despre cum ar trebui să fie o mamă, ce ar trebui să facă sau cât de repede ar trebui să se întoarcă la muncă, deși nu au nicio experiență directă“.
Autovalidare și rescrierea trecutului
Psihologul Ancuța Coman-Boldișteanu subliniază și o dimensiune psihologică mai puțin vizibilă: judecarea celorlalte mame este, uneori, o formă de autovalidare mascată. „Criticând o altă femeie pentru felul în care își hrănește copilul sau pentru că a revenit prea repede la muncă, încercăm să ne reconfirmăm nouă înșine că noi nu am face niciodată așa ceva. Sau, mai subtil, încercăm să ținem la distanță o alegere care ne înspăimântă și pe care, poate, o parte din noi și-ar dori să o facă. E un mecanism psihologic paradoxal: mă protejez criticându-te, tocmai pentru că o parte din mine se teme că ar putea ajunge în aceeași situație“.
Cu alte cuvinte, shamingul în mediul online nu este doar un act de condamnare morală, ci adesea și un mecanism inconștient de reglare emoțională. Psihologul subliniază că multe dintre mesajele critice la adresa mamelor nu reflectă doar o poziție ideologică, ci și o gelozie reprimată sau o frustrare neîmpărtășită, poate chiar neconștientizată. „Spre exemplu, o mamă postează că și-a lăsat copilul câteva ore la bunici, iar altcineva îi scrie: «Îți crește copilul bunica?» sau «Îl crește bona?», chiar dacă bona vine doar două ore pe săptămână. În spatele acestor întrebări se poate ascunde o mamă care, poate, e obosită, copleșită, și nu își permite să ceară ajutor sau se teme să nu fie și ea rușinată dacă o face“, explică psihologul. Astfel de reacții au deseori o componentă de proiecție emoțională: „E ca și cum, văzând că tu faci ceva ce mi-aș dori și eu, dar nu pot sau nu-mi permit să fac, mă simt inconfortabil. Și atunci, în loc să recunosc că mi-aș dori acel sprijin, aleg să te critic, să te rușinez, pentru a mă ține departe de propriul meu disconfort“.
În spatele multor comentarii dure, în spatele nevoii de a arăta cu degetul, de a „educa“ alte femei, se află uneori o rană mai veche, neînchisă. Un ecou al propriei copilării. „Multe femei sau mame le rușinează pe celelalte într-o încercare inconștientă de a-și face dreptate pentru propriul trecut. Este ca și cum, neputând să-și educe mama atunci când erau copii, încearcă să educe, prin rușinare, alte femei care le amintesc de ea“, explică psihologul Ancuța Coman-Boldișteanu.
A fi mamă: „Mai puțină judecată, mai multă acceptare“
Printre formele cel mai des întâlnite de mom shaming se regăsește și judecarea corpului mamei – mai ales în lunile sau anii de după naștere. Nu doar alegerile legate de copil sunt puse sub lupă, ci și trupul femeii care a dat viață. „Comentariile vin adesea dintr-un realism grobian, în care se perpetuează ideea că o femeie trebuie să fie veșnic suplă și tânără. Iar dacă nu mai este așa, trebuie să se acopere, să nu se mai expună în niciun fel – decât, eventual, ca dătătoare de viață, nu ca ființă feminină în continuare“, explică Ana Măiță.
Însă, pe fondul acestor așteptări nerealiste, au apărut în ultimii ani și reacții pozitive. Mișcarea body positivity a prins timid și în România, iar mamele care aleg să se expună în social media, arătându-și corpul așa cum este, au început să fie sprijinite de alte femei. Dacă în alte țări acest curent a alunecat uneori în extreme, în România lucrurile rămân, deocamdată, într-o zonă de moderație și onestitate. „În Vest se ajunge uneori la celebrarea obezității patologice. La noi, dacă o femeie s-a expus, a făcut-o conștientă de felul în care arată – și de cele mai multe ori a fost încurajată, a primit mesaje de sprijin, sfaturi, chiar propuneri de ajutor concret, de tipul: «hai să facem sport împreună online»“, adaugă Măiță.
De asemenea, fondatoarea Asociației Mame pentru Mame remarcă și o altă direcție interesantă: mamele apelează tot mai frecvent la esteticieni, dar o fac asumat și transparent. „Româncele sunt cochete, iar chirurgia estetică a devenit mainstream. Dar ceea ce e important e că mamele care recurg la astfel de intervenții povestesc despre ele, nu se ascund, explică riscurile, procedura, motivele. Asta ajută la setarea unor așteptări realiste“. Pe de altă parte, presiunea vine adesea din altă direcție: rețelele sociale internaționale, care promovează imagini filtrate, nerealiste, fără context.
Mamele tinere, cele mai vulnerabile
Mom shamingul apasă cel mai tare exact atunci când femeia este în cea mai sensibilă perioadă a maternității – la primul copil, în primii ani. „Cele mai afectate sunt mamele la început de drum. Cele care poate nu au încă un sprijin real în jurul lor. Care sunt nou-venite într-o lume despre care li s-a vorbit, dar pe care o descoperă cu totul altfel decât și-au imaginat. Harta nu mai corespunde cu terenul. Și exact în acest moment de maximă vulnerabilitate vin toate aceste judecăți“.
Mom shamingul nu doar rănește, ci sapă repetitiv în imaginea de sine a unei mame, în relația ei cu propriul copil, în echilibrul psihic deja greu de menținut în primii ani de maternitate. Iar atunci când se repetă sau când vine din surse multiple – familie, online, comunitate –, devine un factor declanșator pentru stări de anxietate, depresie, retragere socială sau vinovăție cronică. „Sunt foarte multe cazuri în care mamele ajung să spiraleze într-un soi de anxietate, să simtă că nu fac nimic bine, că nu sunt suficiente. Și apare gândul: «Poate copilul meu ar merita o mamă mai bun㻓, spune psihologul Ancuța Coman-Boldișteanu.
Rușinarea repetată, mai ales în contextul oboselii cronice și al lipsei de sprijin, devine un declanșator pentru vinovăție cronică, retragere emoțională, epuizare psihică. „O mamă rușinată constant ajunge să fie mai puțin prezentă pentru copilul ei. Devine indisponibilă emoțional, mai puțin răbdătoare, mai puțin capabilă să regleze emoțiile copilului pentru că și-a pierdut capacitatea de autoreglare. Iar în final, rușinea aplicată asupra mamei se răsfrânge asupra copilului“. Mai ales în perioada de după naștere, spune psihologul, orice comentariu negativ poate avea o greutate enormă pentru că „nu știm pe ce fond emoțional aterizează o remarcă – oricât de banală ar părea. De aceea, dacă nu ai ceva bun de spus, mai bine nu spune nimic“.
În unele cazuri, dacă există deja o depresie postnatală sau o anxietate latentă, mom shamingul poate agrava starea până la psihoză post-partum, o formă severă de dezechilibru mintal, cu potențial periculos: „Am văzut cazuri extreme. Mame care, din suprapunerea presiunii sociale cu greul maternității, au ajuns să recurgă la gesturi disperate – fie asupra lor, fie asupra propriilor copii. Este un moment în care mama nu mai e conectată cu realitatea, poate avea halucinații, nu-și mai dă seama ce face. E nevoie de intervenție imediată și multă susținere“.
Cei trei factori esențiali
După valul de rușinare, după valul de tăcere, ce poate face o mamă? Cum își poate recăpăta încrederea în sine, echilibrul emoțional și relația cu propriul copil, când a fost rănită tocmai pentru că a îndrăznit să fie ea însăși? Dincolo de sprijinul comunității, psihoterapeutul Ancuța Coman-Boldișteanu are și câteva recomandări: „Primul lucru este să nu țină în ele. Să vorbească cu cineva – partener, prietenă, terapeut. Să deschidă subiectul: «uite ce mi s-a întâmplat azi», chiar dacă pare o nimica toată. Am observat că ceea ce este neprocesat se adună și iese mai târziu ca atac de panică, furie sau chiar tăcere toxică. Socializarea e terapie“.
De asemenea, aceasta le recomandă mamelor să prioritizeze odihna. „Știu că e greu. O știu acum nu doar ca psiholog, ci și ca mamă. Dar odihna este vitală. Nu vorbim doar despre somn, ci despre orice formă de pauză. Când ne odihnim, creierul nostru începe să proceseze informațiile și ne putem ancora mai ușor în prezent, în relația cu noi înșine și cu copilul“.
„Aceste trei lucruri – să vorbească, să se odihnească și să se conecteze cu alți oameni – sunt cele mai importante. Și, acolo unde se poate, să meargă în terapie. Pentru că a avea grijă de sănătatea ta emoțională nu este un lux. Este o formă de protecție“, subliniază psihoterapeutul.
În fața provocărilor maternității, poate cea mai mare schimbare începe nu din afară, ci din interior – din felul în care alegem să ne privim una pe cealaltă și pe noi înșine. „Nu e o soluție magică. Dar primul pas, cred, este acceptarea, inclusiv cea a diversității, a faptului că fiecare familie are o dinamică proprie. Fiecare copil vine cu temperamentul lui, cu provocările lui. Și fiecare mamă are resurse diferite în momente diferite“, spune psihologul Ancuța Coman-Boldișteanu.
Uneori, chiar și femeile care au mai mulți copii ajung să se judece pe ele însele pentru că n-au fost „la fel de bune“ cu toți copiii. Aici apare ideea de auto-blamare și așteptare nerealistă de la sine. „Nu suntem la fel nici față de alte femei, nici față de noi înșine în timp. Nu suntem azi cum eram acum un an și nu vom fi peste doi ani cum suntem acum“, subliniază psihologul.
Cum se pot proteja mamele în mediul online
Un prim pas important este setarea clară a limitelor: cine poate vedea ceea ce postați? Folosiți opțiunile de confidențialitate pentru a vă asigura că doar persoanele de încredere au acces la conținutul cu voi și copiii voștri. Evitați să publicați informații sensibile – cum ar fi locațiile exacte, momente vulnerabile sau imagini intime –, pentru că orice detaliu poate fi scos din context și folosit împotriva voastră. În plus, ascultați-vă instinctul: dacă o postare nu vă aduce bucurie, ci neliniște, poate că nu e momentul să o faceți publică.
Dacă primiți comentarii răutăcioase, nu ezitați să blocați acea persoană și să o raportați pe platforma unde a avut loc atacul. E dreptul vostru la liniște. Iar dacă rușinarea trece într-o zonă mai serioasă – amenințări, urmărire online, distribuirea neconsimțită a conținutului personal – vorbim deja despre hărțuire. În România, hărțuirea online este recunoscută ca formă de violență cibernetică, potrivit legii din 2020 privind prevenirea și combaterea violenței domestice. Autoritățile pot interveni în cazuri de amenințări, mesaje abuzive sau distribuirea fără acord a unor imagini sau informații.
De asemenea, fiți atente la spațiile digitale în care intrați. Dacă un grup sau un forum online se transformă într-un loc toxic, unde critica și negativitatea sunt la ordinea zilei, e perfect în regulă să ieșiți. Alegeți comunități care susțin, nu care judecă. Un mediu online sigur poate însemna un sprijin real, mai ales în momentele grele.
Se încarcă comentariile...
