Mod de folosinţă a crizei financiare

Cu siguranţă, suntem pe marginea prăpastiei. Cu siguranţă, această criză financiară nu are precedent în istoria niciunei ţări capitaliste. Cu siguranţă, SUA vor intra într-o nouă

Cu siguranţă, suntem pe marginea prăpastiei. Cu siguranţă, această criză financiară nu are precedent în istoria niciunei ţări capitaliste.

Cu siguranţă, SUA vor intra într-o nouă fază a istoriei lor în care nimic nu va mai fi ca înainte: nici modul de regularizare a pieţelor; nici modelul consumerist ce se afla în centrul eticii capitaliste; nici măcar acel faimos « American dream » ( vis american  - n.r.) despre care nu se ştia prea multe în Europa decât că achiziţionarea unei case, cu sau fără subprime, reprezenta suprema împlinire. 

Şi, cu siguranţă că primii beneficiari ai acestei situaţii vor fi fanaticii, de teapa talibanilor şi a altora ca ei, care ştiu că sutele de miliarde de dolari care vor răscumpăra părţile “toxice” ale băncilor, echivalează, aproximativ, cu banii care nu vor mai fi folosiţi pentru operaţiunile antiteroriste din Afganistan sau din zonele tribale ale Pakistanului. O Americă sărăcită nu-şi va mai putea permite astfel de cheltuieli.

Aşa că e drept să spunem că trăim un eveniment colosal, poate inaugural, ale cărui consecinţe suntem departe de a le fi văzut sau trăit încă; e un fel de an zero al unui capitalism de la zero. Echivalent, poate, cu ceea ce a însemnat pentru comunism căderea Zidului Berlinului.

Mai rămâne o faţetă a acestui evenimet, pe care, din păcate, comentatorii, mai ales cei europeni, au trecut-o cu vederea. De pildă, pragmatismul, sau mai bine zis curajul acelor înalţi funcţionari, cum e şi cazul lui Harry Paulson Jr, care, după ce au crezut o viaţă întreagă în capitalismul liber de constrângeri, s-au convertit într-o noapte la dirijismul în economie.

Apoi, vigoarea dezbaterii democratice, cu care senatorii şi congresmenii americani au refuzat să cedeze panicii şi cu atât mai puţin şantajului, reuşind să impună executivului un anumit număr de amendamente: eşalonarea vărsământului de 700 de miliarde după un calendar precis şi sub controlul legislativului; dreptul americanului de rând de a fi ţinut la curent cu remuneraţiile directorilor care şi-au condus societăţile la naufragiu; măsuri de protecţie adiţionale pentru cei rămaşi fără locuinţe şi pentru micii întreprinzători sufocaţi de rarefierea creditelor. 

John Galbraith vedea capitalismul ca pe un angrenaj straniu, amorsând în egală măsură criză, uneori depresiune, dar şi performanţă. Până la urmă, pentru capitalism crizele sunt ca scandalurile pentru democraţie. Pentru unii, sunt dovada clară că democraţia nu mai funcţionează, în vreme ce pentru alţii sunt proba certă a incoercibilei sale vitalităţi.

Bernard-Henri Lévy
„Le Point“
02.10.2008