Medic, despre cercetarea din România: Statul oblăduieşte o haită de imbecili care sugrumă creativitatea şi împinge oamenii în exil

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu este cunoscut pentru opiniile sale ferme Foto: Arhivă

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu pune în discuţie motivele pentru care România nu este în top atunci când vine vorba despre cercetarea medicală, dar nu numai.

România are oamenii ei de excepţie, scrie medicul pe pagina sa de Facebook. Oameni care fac performanţă. Oameni care şi-au depăşit condiţia, potenţialul. Oameni care şi-au onorat şi numele, şi neamul. 

Redăm mai jos întreaga postare

În fiecare an o generaţie de tineri străluciţi iese de pe băncile liceului. Iau note bune la bacalaureat. Poţi să vezi foc în ochii lor. 

O bună parte aleg să-şi continue studiile în alte ţări. O alta merg mai departe la facultăţi aici. În România. 

Câţi sunt apoi absorbiţi în circuitul nostru de valori? Câţi, de la sămânţă şi vlăstar, vor rămâne cu noi, şi pentru noi? 

Eu am plecat de jos, de la o şcoală de cartier. Nu existau, în comunism, şcoli de fiţe, decât poate câteva alese pe sprânceană pentru unii copii ai tovarăşilor, deşi şi asta e mai degrabă mit. Mătuşa mea, spre exemplu, a fost colegă de an la Facultatea de Fizică (scuzaţi cacofonia inevitabilă) cu Nicu Ceauşescu. 

Am făcut un liceu bun. Printre cele mai bune, la vremea respectivă. Şi am terminat Facultatea de Medicină ”Carol Davila”, la vremea respectivă cea mai bună din România cu o largă margin

După care mi-am continuat studiile la una dintre cele mai reputate universităţi din lume, într-unul dintre cele mai apreciate grupuri de cercetare din lume pe psihiatria şi genetica suicidului. 

Şi am continuat să colaborez, de-a lungul vieţii, cu universităţi de top, că a fost Harvard, că a fost MUW (Universitatea din Vienna), King's College sau Karolinska. 

Nu mi-a pus nimeni biografia pe masă. Mi-am făcut-o cu propriile mâini, cu propria minte. Mi-am făcut-o cu nopţi nedormite, cu cărţi citite, cu examene date. Cu sudoare, lacrimi şi sânge. Viaţa mea, de care sunt mândru şi care m-a făcut împlinit, a însemnat suiş şi coborâş. Iar pe drum am cunoscut mulţi români, unii necunoscuţi acasă, dar care în locurile unde au ajuns fac cu adevărat istorie în domeniile lor. 

Ce facem noi aici, acasă, oameni pierduţi în calea lupilor? Ne batem joc. Atât le-a mai rămas multora. Bătaia de jos şi tupeul. 

Noua ţintă în propagandă e ”omul de cercetare”. Care ori e vândut, ori e tâmpit şi greşeşte, ori amândouă. 

Eu am fost om de cercetare. Şi dincolo de biografie, am să-ţi spun un pic ce presupune asta. 

Când eşti om de cercetare trebuie să ştii două lucruri foarte bine: 

tot ce se ştie în domeniul tău de expertiză, dar - poate şi mai important, 

tot ce NU se ştie în domeniul tău de expertiză.

Ai nevoie să înveţi să pui întrebări, şi să înaintezi corpul de cunoaştere fie şi milimetric. Ai nevoie nu doar să pui întrebări noi, dar şi să propui mijloace şi metode prin care s-ar pute răspunde la ele. Drept urmare, din cele mai banale repere, că e matematică, filosofie, istorie, logică, ai nevoie să creezi unelte noi. 

Nu de unul singur. Cât în colaborare cu ceilalţi cu care lucrezi. 

La McGill, în generaţia mea, eram un grup foarte competitiv. Competitiv înseamnă că fiecare era as pe domeniul lui. Şi, când eşti as, discuţia capătă o anumită consistenţă, pentru că n-ai timp să şcoleşti pe cel din faţa ta. Ori face faţă, ori ba. Era una din satisfacţiile fiecăruia când îl prindeam pe celălalt cu o idee la care nu se gândise. Ar trebui să-i fi văzut faţa. Pica umbră pe ea. Şi ştiai. Ştiai că omul ăla cum scapă din dezbatere se va duce înapoi la machetă. Se va întoarce la notiţele lui. O să rupă biblioteca. Are să stea, uneori până târziu în noapte, să scormonească internetul. 

Ca mai apoi să vină înapoi, şi discuţia să continue. 

Aveam săptămânal întâlniri în grup. Fiecare avea un ”domeniu” pe care îl acoperea. Disecam articole, studii, recenzii. Eu, spre exemplu, aveam în ”acoperire” cinci jurnale mari de psihiatrie, şi lună de lună luam d-a fir a păr tot ce apăruse (în secret, deşi nu era pe listă, continuam să citesc Jurnalul Nordic de psihiatrie, care îmi plăcea). 

În tandem, fiind un grup mare, primeam spre recenzie articole care încă nu erau publicate. Recenzia unui articol e un lucru foarte greu. Pe de o parte vrei să-l distrugi. Pe de altă parte vrei să-l vezi în adevărata lumină. 

La fel, de fiecare dată când am publicat, fiind jurnale de mare calibru, a trebuit să suportăm recenzii şi comentarii nu tot timpul prietenoase. 

Lumea asta, a cercetării medicale, sau biotehnologii, este una a foarte înaltei performanţe. Sunt şi mulţi bani la mijloc, sunt şi termene de livrare, iar acolo, în lumea aia civilizată la care noi ne uităm, nu-ţi dă nimeni scuză că ai fost bolnav când erai mic. Nu-ţi dă nimeni credit c-ai luat la pilă o problemă. Şi nu-ţi dă nimeni lauri pentru că ai mâncat toţi banii şi n-ai produs nimic.

Ocazional, cu toată cercetarea, apar greşeli. Sau sunt publicate articole care n-au fost bine filtrate în procesul de peer-review. Vânam astfel de studii. Pentru că, plecând de la ideile proaste, puteai mai apoi să demontezi proasta strategie, sau proasta concluzie. 

Drogul, în cercetare, e aflarea adevărului. Şi munca e silnică, de Sisif. De multe ori oamenii noştri care lucrau jos, în laboratorul genetic, veneau cu rezultate care mai apoi ”nu ţineau apă”, şi asta-i înebunea. Jelena, care mai apoi a plecat la New York, lucra cu Michael Meany pe faimoasa lui cohortă din copilărie. Era mereu încercănată că nu reuşea să păstreze, la valori ridicate, consistenţa internă a datelor. 

Şi aşa trudeam fiecare. Media de vârstă era sub 30 de ani. Aveam fiecare conştiinţa că e, probabil, cea mai productivă perioadă a vieţii. La fel de bine cum, glumeam, niciunul nu va primi vreun Nobel pentru asta. După care mai glumeam că ”deocamdată”.

Nu, n-am să accept vreodată să terfelească cineva cercetarea, sau ştiinţele. Cu atât mai mult oamenii care, fără să ştie, beneficiază de ea în fiecare zi. Până şi tastatura pe care o foloseşti când înduri are la origine nişte oameni mult mai deştepţi decât tine care s-au chinuit, zile şi nopţi, s-o facă să funcţioneze. Care şi-au pus sufletul în asta. Şi care au visat ceva mai bun decât umanitate. Tu ce-ai făcut, între timp, cu timpul tău?

Mulţumirea mea, vârful meu de succes are de-a face cu identificarea rolului cortisolului în comportamentul suicidar. Am fost primul grup care a propus o strategie de a demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, implicarea cortisolului în transmiterea trans-generaţională a comportamentului suicidar, şi am ieşit din paradigma serotonină-suicid. Iar asta se întâmpla când aveam 27 de ani, şi habar n-aveam ce avea să aducă viaţa.

Astăzi nu mai fac cercetare. Deşi am participat, ca investigator, la cel mai mare studiu pe o moleculă care - speram - urma să oprească boala Alzheimer din evoluţie. În România, deşi am continuat să rămân partener pe multe studii interesante, cercetarea este în genunchi. O specie pe cale de dispariţie. 

Companiile fug de România. Autorităţile sunt presărate cu nulităţi. Aprobarea studiilor, de către ANMDM, este ubicuă şi contraproductivă. Grupurile de cercetare din România, cele puţine care sunt, trăiesc la limita subzistenţei şi doar ele ştiu ce eforturi fac să le fie aprobate proiectele, sau cum să iasă cu ele în reviste de calibru, sau să le lege de grupuri mai mari. 

Statul oblăduieşte o haită de imbecili care sugrumă creativitatea, şi care împinge oamenii în exil, în bejenie intelectuală. Şi asta se întâmplă în 2021, nu în 1990. 

Aşa că nu-mi vorbiţi, niciunul, de cercetare, sau de conspiraţie, sau de paranoia. Suntem o ţară a nimănui, condusă de nişte neica-nimeni, care mimează gramatica limbii române.