Lumina din luciul saraciei

Note bune, ceai si ceapa - acestea sunt elementele unei povesti adevarate din Craiova, publicata in Adevarul acum o saptamana, al carei ecou urias inca nu s-a stins. O fetita eminenta, eleva in clasa

Note bune, ceai si ceapa - acestea sunt elementele unei povesti adevarate din Craiova, publicata in Adevarul acum o saptamana, al carei ecou urias inca nu s-a stins. O fetita eminenta, eleva in clasa a XI-a, traieste intr-o saracie lucie, cu ceai si ceapa. Mama, care o creste in garajul unor batrani de treaba, a facut eforturi disperate sa-si gaseasca un serviciu. A refuzat-o toata lumea, pentru ca are 45 de ani, iar bruma de ajutor social care i se cuvine n-a mai venit din luna iunie. Faptul acesta de viata a zguduit multi romani din tara si din diaspora. Primele email-uri au venit din America si Canada. Acolo se afla, din motive de fus orar, primii cititori ai Adevarului pe Internet. Oameni pragmatici, ei insisi obisnuiti sa ia viata in piept, pornind de multe ori de la zero, romanii nostri de peste Ocean nu sunt usor impresionabili. Stiu ce inseamna sa muncesti pe branci ca sa-ti faci un rost in viata. Dar ei au sesizat, intre cei dintai, "tragedia in stare pura" - cum s-a exprimat cineva - a celor doua. Faptul ca nu avem de-a face cu una dintre numeroasele situatii-limita cu care tranzitia ne-a prea obisnuit, ci ca in povestea adevarata de la Craiova se ascunde o drama care developeaza niste mecanisme sociale perverse. Drama e ca tanara munceste serios, obtine la scoala aproape numai note de zece, face performanta, isi invinge statutul si disperarea. Sunt multi oameni saraci in Romania, multi cer de pomana, unii dintre ei chiar intr-un mod agresiv. Fetita aceasta insa nu cere nimic, dimpotriva, ea ofera societatii ceva: e o eleva stralucita, o valoare in viitor, cu siguranta. Romanii din tara si din diaspora, prin reactia lor neasteptata, dorind s-o ajute fiecare cu ce ii sta in puteri, n-au reactionat populist, ci... elitist. Ei nu fac o pomana, care ar jigni sensibilitatea si bunul-simt al copilului, ei fac o investitie. Un astfel de tip de reactie ne incredinteaza ca solidaritatea n-a disparut, ca nu ne-am segregat cu totul, ca traditionala omenie romaneasca, pe care ne place s-o scoatem pe la parazi si zile nationale, nu e o sintagma goala de continut. E frumos si intremator sa constati ca exista responsabilitate, e cumplit, insa, sa constati ca mecanismele de protectie sociala sunt atrofiate la nivel de stat. Nu s-ar fi ajuns pana aici, subiectul acesta n-ar fi vazut poate lumina tiparului, daca autoritatile locale si-ar fi facut treaba pentru care sunt platite din banii nostri: daca i-ar fi acordat elevei bursa pe care o binemerita si daca i-ar fi dat mamei ajutorul social, mai mult decat modest, la care este indreptatita. Atunci n-ar fi fost nevoie de interventia ziarului Adevarul. Dar, si dupa aceasta interventie, autoritatile s-au miscat in felul lor: inventand comisii si parand nu ca-si fac, pur si simplu, datoria, ci ca savarsesc un gest de filotimie, impinse de la spate de Guvern, care, sincer sau interesat de propria imagine, a reactionat prompt. Capii locali, in frunte cu prefectul, nu au nevoie acum sa-si faca propaganda. Ei sunt, de multa vreme, mai atenti la smenurile lor decat la nevoile contribuabililor, fata de care si-au construit ziduri de birocratie greu de strapuns, adevarate vami ale spagii pe care un om obisnuit n-are cum sa le strabata. Nesimtirea "organelor" e o carapace groasa, in spatele careia cuvinte ca supravietuire, moarte, ratare, suferinta sunt tunse de inteles ca un gazon de vila construita din furtisaguri. Oamenii au intuit perfect ca, oferindu-se sa ajute un copil despre care maine cu siguranta vom auzi ca despre un cetatean de nadejde, nu fac un gest de milostenie, ci o investitie pe termen lung. Ar fi bine ca si Executivul sa se conduca dupa astfel de principii cand da banii de la buget. Acestia nu trebuie dirijati catre toti chiulangiii, spre toti cei care cred ca munca e apanajul fraierilor, spre cei care taie frunza la caini, care stau in strada, mai multi sau mai putini, cu sau fara revendicari, cu sau fara pancarte, cu mana mereu intinsa, nu spre smecherii care au gasit formula sa-si ridice ajutoarele fara a presta o ora de munca in folosul comunitatii, nu spre aceia ce ne transforma intr-o tara de asistati, intr-o natie de pomanagii... E trist, ba e de-a dreptul revoltator ca a trebuit sa se puna in miscare un cotidian ca Adevarul, ca sa urneasca niste mecanisme blocate de prostie si cupiditate. Peste cate destine nu trece, ca un tavalug, birocratia corupta de la orase si sate?