Lumina afara, umbra in tara

Guvernul Nastase se bucura de o apreciabila sustinere externa. Inca de la inceputul mandatului, Uniunea Europeana i-a pus la dispozitie fonduri de doua ori mai mari decat in anul precedent. In 2002,

Guvernul Nastase se bucura de o apreciabila sustinere externa. Inca de la inceputul mandatului, Uniunea Europeana i-a pus la dispozitie fonduri de doua ori mai mari decat in anul precedent. In 2002, oferta financiara a "celor 15" s-a dublat din nou. Suma de care putea beneficia anul trecut cabinetul Nastase depasea de patru ori pe cea oferita precedentului guvern pe intreaga durata a mandatului sau. Fireste, nu este vorba de vreo discriminare. Pana in 1999, Uniunea Europeana n-a avut in vedere o posibila aderare a Romaniei. Abia la summit-ul de la Helsinki, unde s-a constatat ca si in economia romaneasca au inceput sa se faca reforme adevarate, Bucurestiul a intrat in carti, iar efectele deciziei liderilor europeni au inceput sa se faca simtite din anul 2001. FMI este un alt organism international care sprijina actualul guvern. La inceputul lui 1999, Fondul a intrerupt, practic, orice legatura cu Romania, careia i-a recomandat sa intre in incetare de plati, desi era evident pentru oricine ca Banca Nationala crease o rezerva valutara suficient de mare pentru a putea face fata varfului de sarcina in rambursarea datoriei externe din acel an. Firele rupte in 1999 au fost reinnodate in 2000, dar banii de la Fond au venit tot cu taraita. Acum, insa, se vorbeste de transa a patra din creditul de 300 milioane de DST si chiar de ducerea la bun sfarsit, pentru prima data dupa 1989, a unui acord cu FMI. Nici in acest caz nu este vorba de o discriminare. Dupa evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, in politica internationala au intervenit mutatii profunde, de care FMI nu putea sa nu tina seama. Daca pana atunci, in relatiile cu toate statele, prevala componenta economica a deciziei Fondului, dupa aceea a inceput sa se impuna latura politica, indeosebi in raporturile cu tarile care sprijina SUA in campania impotriva terorismului, printre care se afla si Romania. Nu numai creditorii oficiali, ci si cei privati au o atitudine favorabila fata de actualul guvern. O demonstreaza si un studiu asupra felului in care se raporteaza pietele de capital la diferite tari in dezvoltare, publicat in ultimul buletin lunar al Bancii Nationale a Austriei. Autorii, care au analizat aproape 40 de state, au ajuns la trei concluzii extrem de interesante. 1. Investitorii de pe pietele de capital prefera regimurile prezidentiale de mana forte decat regimurile parlamentare, deoarece nu-i intereseaza atat deficitele de democratie, cat siguranta restituirii banilor imprumutati. 2. In tarile cu ratinguri scazute, cum este si Romania, investitorii doresc guverne monocolore, care sa vorbeasca pe o singura voce, in vreme ce in statele cu ratinguri mai ridicate agreeaza cabinete multicolore. 3. In tarile sarace finantatorii privati prefera guverne de centru-stanga, iar in cele mai avansate - de centru-dreapta. Nu s-ar putea deci spune ca actualul cabinet de la Bucuresti nu s-ar afla si in gratiile pietelor de capital privat. Dar, in timp ce in strainatate imaginea guvernului Nastase se lumineaza, in tara intra tot mai mult in umbra, asa cum arata si ultimul sondaj de opinie. Nici nu se stinsesera bine ecourile crizei facturii la intretinere cand a izbucnit o noua criza, cea a sistemului de sanatate. La prima vedere, intre cele doua calamitati sociale nu exista nici o legatura. In realitate, ambele au aceeasi radacina. De ce nu isi mai pot plati romanii intretinerea locuintei? Pentru ca pretul energiei electrice si termice, al gazelor naturale si al altor utilitati a crescut cu mult peste posibilitatile lor financiare. Cum s-a ajuns la explozia preturilor. Dupa 1989, pretul energiei a fost impiedicat sa se duca acolo unde indica piata. Motivul nu e greu de banuit: un pret real ar fi falimentat toate intreprinterile cu consumuri mari de energie, care nu sunt putine in economia romaneasca. Guvernul Nastase a avut curajul sa liberalizeze treptat pretul energiei. Iar ca o veste buna, mai mult de trei sferturi din drumul catre un pret de piata a fost parcurs. Costul social este insa imens. Pentru ca guvernul este pentru unii muma, iar pentru altii ciuma. I-a durut in cot pe energofagi ca s-au scumpit gazele naturale sau petrolul. Ei tot nu-si platesc facturile. Deconectata de la sursele de energie este numai populatia. Marii consumatori industriali sunt doar amenintati. Producatorii de energie, ramasi fara bani, nu-si platesc, la randul lor, impozitele catre stat. Dar guvernul se face ca nu vede. Pentru ca, daca ar cere producatorilor sa inchida robinetul rau-platnicilor, nu ar mai avea o crestere economica sustinuta. Ritmurile inalte, astfel obtinute, penalizeaza insa grav populatia. Neplata impozitelor si taxelor de catre cei care ar trebui sa fie principalii contribuabili lasa bugetul de stat fara importante venituri. Guvernul, care s-a angajat fata de institutiile financiare internationale sa reduca deficitul finantelor publice, nu are alta posibilitate de a-si respecta promisiunea decat sa taie din cheltuieli. De aici incepe drama. Spitalele nu mai au bani pentru a-si ingriji bolnavii, iar farmaciile nu mai dau medicamente compensate nu pentru ca a intarziat bugetul sa le trimita fondurile necesare, ci pentru ca de la inceput n-au fost prevazuti suficienti bani. Datoriile sistemului sanitar din 2001 au fost acoperite din bugetul pentru 2002. Cele de anul trecut se spera sa fie stinse din banii, si asa putini, pentru 2003. Criza ameninta astfel sa devina perpetua. Daca cresterea economica din ultimii doi ani ar fi fost sanatoasa, asa cum pretinde guvernul, la buget ar fi venit mai multi bani. Veniturile publice ar fi acoperit intr-o masura mai mare cheltuielile statului, iar deficitul s-ar fi redus fara dureri sociale. Dar o buna parte din crestere a fost realizata de intreprinderi ineficiente, care, in loc de profit, au produs pierderi. Ele au fost acoperite de populatie atat prin scumpirea utilitatilor si impunerea de noi impozite, cat si prin reducerea unor cheltuieli sociale esentiale, cum sunt cele pentru sanatate sau invatamant. Daca guvernul ar fi fost dispus sa recunoasca un asemenea adevar dramatic, nu ar mai fi recurs la 1.300 de pagini ca sa il inece in vorbe.