Video Locurile din România cuprinse de febra aurului. Blestemul comorilor dacice și legendele vâlvelor din Apuseni

Aurul a avut din cele mai vechi timpuri nu numai un rol material, ci și unul spiritual, iar în Transilvania, regiunea în care au fost descoperite unele dintre cele mai mari zăcăminte de aur din Europa, oamenii au acordat o importanță reală superstițiilor legate de aur.

Interiorul unei foste mine de aur. Foto: Daniel Guță. ADVĂRUL

În Apuseni, poveștile despre vâlve au trecut din generație în generație, iar în ținutul bogat al aurului dacic, legendele despre comorile ascunse în cetățile antice i-au bântuit pe localnici. Minele de aur au fost închise, cetățile dacice sunt mai bine supravegheate, dar febra aurului nu a putut fi oprită. Și în prezent, legendele și povestirile stranii despre bogățiile ascunse continuă să le stârnească imaginația localnicilor.

Cea mai cunoscută legendă despre aurul transilvan îl are în prim-plan pe regele dac Decebal, despre care se spune că ar fi ascuns comorile dacilor în apele Sargeției, identificată de unii istorici cu râul Strei din zilele noastre. Decebal ar fi abătut râul cu ajutorul unor prizonieri și ar fi săpat acolo o groapă, scria Dio Cassius (155–229), istoricul roman care a descris pe larg războaiele purtate de romani în vremea împăratului Traian în Dacia.

„Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe față”, scria istoricul antic.

Aurul legendar al dacilor

Romanii ar fi descoperit comorile cu ajutorul trădătorului Bicilis și le-au trimis la Roma, potrivit relatării lui Dio Cassius. Bogățiile luate din Dacia l-ar fi făcut pe Traian atât de avut încât a redus taxele, a pornit construcții grandioase la Roma, și-a mărit armata și și-a răsplătit generos supușii, adăuga acesta.

→

Imaginea 1/10: Bratari dacice Foto Daniel Guta jpg

„Traian a pus mâna pe tezaurul enorm pe care regii daci, moștenitori ai minerilor agatârși despre care vorbește Herodot, îl acumulaseră din exploatările de aur și argint, pe care, din preistorie și până în zilele noastre, nu au încetat să le ofere locurile cele mai bogate din Munții Transilvaniei. Și bogăția acestui tezaur s-a revărsat deodată ca un râu de aur asupra întregului Imperiu”, arăta istoricul francez Jerome Carcopino.

Nu toate tezaurele dacilor au ajuns pe mâna romanilor. Altele au rămas ascunse vreme de secole și milenii în locuri tainice din Transilvania, ținutul celor mai multe legende despre aurul dacic.

„Puține sunt satele din Ardeal în care nu există vreo tradiție despre vreo comoară ascunsă în cutare ruină de cetate ori în cutare gorgan (n.r. culme). În nopțile lungi de iarnă, la zarea focului binefăcător, povestesc bătrânii ce se spune — din moși, din strămoși — despre fel de fel de comori, care de care mai bogată și conținând lucruri foarte prețioase”, scria Iulian Marțian (1867–1937), unul dintre savanții începutului de secol XX.

Localnicii credeau că aurul este rezervat divinităților și se află sub paza lor, arătau povestirile păstrate de generații, iar cei care îl doreau trebuiau să le înfrunte.

„Dar nu este dat oricărui pământean de rând să poată pătrunde la ele, căci cele mai multe stau sub paza duhurilor necurate și, dacă întâmplător se găsește un om mai slab de fire, acela trebuie să moară de moarte năprasnică. Altele, iarăși, stau sub afurisenie, și cei ce le găsesc se nefericesc din cauza lor până la a șaptea viță”, arăta istoricul, în 1921.

Flăcările care bat pe comori

În secolul al XVI-lea, veștile despre tezaure antice descoperite în apropierea Sarmizegetusei Regia, cel mai probabil pe cursul Streiului, s-au răspândit în întreaga Transilvanie.

„S-au aflat prin întâmplare acestea: în numitul râu al Sargeției, pe care romanii îl cheamă Streiu, mergeau niște pescari români cu șeicile din Mureș în Streiu și, legându-și luntrile de un trunchi, au zărit că sclipește ceva. Vrând să scoată din apă ceea ce se prinsese în rădăcinile lemnului și cercând mai de aproape, au aflat și mai mulți galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimah, craiul Traciei, cu inscripție grecească. Cum am înțeles de la oameni vrednici de credință, la 400.000 de galbeni și mulți sloi (n.red. piese) de aur au aflat”, arăta cronicarul Gheorghe Șincai.

Locul descoperirii comorii a fost plasat atunci în Câmpia Hațegului, la confluența râului Strei cu Râul Mare (video), în apropiere de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, însă unii autori afirmă că ar fi putut fi chiar în zona Sarmizegetusei Regia.

Febra comorilor i-a cuprins pe localnici, iar numeroasele tezaure descoperite în secolele următoare și până în prezent, în ținutul cetăților dacice, au făcut ca legendele despre aurul dacic să rămână vii.

„Când se apropie primăvara, cu indiciile cele mai îndoielnice ale flăcărilor albastre care se ridică din comorile ascunse, mulți oameni veghează în tovărășie nopțile senine din preajma Sângeorzului și, când se arată mult dorita flacără, aleargă la fața locului și împlântă semne în pământ. O fi răspândită și în alte țări această superstiție, dar se pare că Ardealul este patria ei, căci nu există aici ruină de cetate ori stațiune preistorică a cărei suprafață să nu fie răscolită prin săpături după comori”, relata Iulian Marțian.

Și în prezent, în satele din Munții Orăștiei, din jurul cetăților dacice, bătrânii vorbesc despre „flăcările care bat pe comori” apărute în locuri tainice din munți și despre „blestemul aurului dacic”.

Apusenii, ținutul aurului legendar

În Hunedoara, râul Mureș desparte ținutul cetăților dacice din Munții Șureanu de ținutul minelor de aur străvechi din Munții Apuseni, locuri legendare datorită bogățiilor în metale prețioase, dar și istoriilor stranii care au circulat pe seama lor de secole.

Primele mine de aur din Apuseni, unde exploatarea a fost condusă în subteran, au fost înființate de romani, iar locuri ca Roșia Montană și Gura Barza păstrează încă galerii dăltuite începând din secolul al doilea.

Dramele cauzate de „febra aurului” din Apuseni, iscate din întunericul minelor, au dat naștere unor credințe puternice în ființele supranaturale care stăpâneau minele, numite adesea vâlve.

Scriitorul Geo Bogza explica originea unor povești dramatice despre vâlvele băilor, iscate din temerile minerilor care, luând urma unor filoane bogate de aur, ajungeau să rătăcească prin nenumăratele galerii încâlcite ale minelor, pierzându-se pentru totdeauna sau ieșind la suprafață după zile și nopți petrecute în beznă. Lămpile li se stingeau adesea în urma curenților din galerii și nu mai puteau fi aprinse.

„Atunci nu mai are de făcut altceva decât să stea în întunericul compact și să aștepte. Trec uneori zile întregi. Acolo, pe galerii, în fundul pământului. Nu e nevoie de prea multă imaginație, de o minte excesiv de superstițioasă pentru a vedea în curând cum din beznele adânci se desprind balauri ori fel de fel de duhuri ale minei”, relata scriitorul Geo Bogza.

Vâlva lua vieți și aducea aur

Credința în vâlvele băilor care îi ademenesc pe mineri era obișnuită în Țara Moților din Apuseni. Potrivit acestora, vâlvele colindau minele și ocroteau aurul, arătându-se numai celor curajoși.

„Vâlva e tânără și frumoasă… Își pune ochii pe câte un fecior mai zdravăn și, când îl întâlnește prin vreun colț de știolnă (n.r. galerie), i se arată… După ce a omorât un om, dă aur din belșug celorlalți, ca să-și ispășească păcatul… De aceea e credința la băieși că, dacă omoară baia vreun om, dăm de aur gros…”, nota publicistul și preotul greco-catolic Alexandru Ciura, din Abrud, la începutul secolului XX.

Etnologul Tudor Pamfile reda și el legenda sacrificiilor aducătoare de aur.

„Ortacii ciocneau paharele, cu dinții strânși, ca să nu-i năpădească plânsul, și își spuneau: o să dăm de aur, de aur mult, iarăși s-a prăpădit unul dintre noi”, scria etnologul Tudor Pamfile, la începutul secolului XX.

Potrivit altor legende, vâlva se putea înfățișa ca o femeie tânără și frumoasă, care veghea peste aurul din băi. Era înaltă și îmbrăcată ca și băieșii, însă cu haine mai frumoase decât ale lor; avea ștearț (lampă de baie) în mână și ciocănea ca și ei prin galerie.

„Își pune ochii pe câte-un fecior mai zdravăn și, când îl întâlnește singur prin vreun colț, i se arată. Feciorul rămâne uimit de atâta frumusețe și nu poate scoate o vorbă. Atunci ea îl mângâie și îl dezmiardă, spune că îi este drag de el și că îi va arăta pe unde să cerce după aur. Și alții se pomenesc deodată în belșug. Dar vâlva le cere un singur lucru: să nu spună la suflet de om că au dat față cu ea, căci de vor cuteza să-și caște gura sunt pierduți. Și vezi, cum e omul când dă de noroc. Nu știe să-și pună strajă gurii. Și apoi Vâlva îi sugrumă ca pe niște pui de vrabie”, scria Tudor Pamfile, în Mitologie românească. Comorile, volum publicat în 1916.

Credința băieșilor era că minele care n-au vâlvă nu aveau nici aur, iar când nu mai găseau aur spuneau că au fugit vâlvele. Minele de aur din Apuseni au fost închise în anii 2000, însă multe dintre galeriile lor au continuat să atragă interesul localnicilor. Intrările au fost sparte, iar oamenii au coborât în subteran în căutarea aurului care a făcut faimos ținutul.