Locatarii vii din cimitirul Rosu

Cristina, hai sa ne jucam de-a moartea! Prima data ingropam papusile. Plangem putin dupa ele. Dup-aia, le facem coliva in cutiuta asta de margarina. Aprinde lumanarea! Gata! Vesnica pomenire,

Cristina, hai sa ne jucam de-a moartea! Prima data ingropam papusile. Plangem putin dupa ele. Dup-aia, le facem coliva in cutiuta asta de margarina. Aprinde lumanarea! Gata! Vesnica pomenire, vesnica lor pomenire!". Doua fetite, una de opt, alta de 10 ani, serioase si crezand in jocul lor straniu, isi duc pe ultimul drum papusile. In jurul lor, o padure de cruci, morminte, lumanari topite de vipia soarelui. Copilele ne vad si ne cheama: "Veniti sa va aratam unde stam noi!". Ocolim cateva gropi, strabatem un camp plin de gunoaie si jucarii faramate. Ajungem la o magazie. In usa, sase catelandri cat palma ne latra subtire: ham! ham! Intram. Mizerie crunta, saracie, invazie de muste. Pe masa, pranzul: coliva si colaci de la pomeni. In aer falfaie randunele care traiesc laolalta cu oamenii, in aceeasi camera. Apare si mama fetitelor, Valeria.
Poezii la umbra crucilor
Aici traiesc de un an de zile patru suflete. Inainte, au stat "subt un plastic pa malu' Dambovitei". Parintele Ion Ciuca, din Rosu, i-a descoperit si le-a propus sa locuiasca in magazia din buza cimitirului. Valeria Rusu munceste cu ziua pe unde apuca. Fetitele stau cuminti acasa si se zbenguie printre cruci. "Afara de copilele astea doua si de baiat, care e plecat la pescuit, pe Lacu' Morii, eu mai am sase copii, spune femeia abia tinandu-se din plans. Ei stau cu chirie intr-o garsoniera din Timpuri Noi, muncesc, se gospodaresc. Noi patru am ramas pe drumuri. Nu puteam sta 10 persoane intr-o camera. Noroc cu parintele". Povestea e lunga si incalcita. Valeria s-a nascut la Rasnov, unde a si locuit ani de zile. Casa lor era intr-un fost CAP. Nu o duceau nici atunci bine, dar macar aveau un acoperis, iar ea, o slujba la "Gaz-metan". Valeria spune ca s-a imprietenit cu "niste olandezi" care aveau o fundatie. Acestia i-au propus sa se mute in Bucuresti cu copiii, pentru ca acolo vor primi o casa adevarata si nu le va lipsi nimic. Asa au ajuns la Congregatia "Inimi neprihanite", unde au locuit 10 ani. Copiii au fost inscrisi la scoala. Erau premianti. Intr-o zi, s-au pomenit evacuati din casa. "Habar n-am de ce ne-au dat afara. Cel mai rau imi pare de astia mici, care au fost scosi de la scoala. Le placea asa de mult sa invete! Acum nici unu' nu se mai duce". Singura carte pe care o mai are Cristina este una de poezii. O cara dupa ea oriunde s-ar duce. Le stie deja pe de rost. Incepe sa turuie, stand pe un cavou la umbra unei cruci: "Tata e aviator, dar si eu as vrea sa zbor/fara aripi si motor/sus pe cer, pana la nor".
Fetitele viseaza la o casa ca a lui Axinte, de la Vacanta Mare
In cimitir, lespezile mormintelor sunt fierbinti, miroase a musetel parlit de soare si a gargarita. Dincolo de gard se inalta vile de lux, cu mertane si bemveuri in poarta. Fetitele se uita cu jind: "Vezi casa aia?, zice Cristina. E a lu' Axante de la Vacanta Mare. Cand o sa fiu mare, o sa am si eu o casa d-asta". Cristina viseaza sa ajunga doctorita de copii sau macar frizerita. Micuta Roxana n-are ambitii. Ori poate e mai realista. "Eu ma fac femeie de servici la bloc. O sa spal scarile si o sa matur!". Mai sus, e o inmormantare. Nevasta isi boceste barbatul: "Ioaneee, cui ma lasasi, maa? Scoala, Ioaneee, sa-ti vezi copilasii langa sicriu, Ioaneee!". Fetele nu se sperie. Cu papusile in brate, se indreapta hotarate, tinandu-se de mana, spre noul mormant. E rost de ceva pomana...