Între speranţe şi realitate

Irina Tudor, studentă în anul IV, Facultatea de Ştiinţe Politice - SNSPA

"O să fiu studentă într-o ţară membră a UE. Facultatea îmi va oferi laboratoare cu toate dotările necesare, cursuri interesante, condiţii moderne de cazare şi oportunităţi excelente de angajare". Sună bine, nu? Doar că există o diferenţă între speranţe şi realitate. Dacă ai curajul să îndepărtezi valul ignoranţei şi să priveşti în faţă realitatea, constaţi că aderarea României la UE nu implică şi o schimbare imediată a sistemului educaţional românesc. De la 1 ianuarie 2007, învăţământul naţional nu se va transforma instantaneu, în mod magic. Cel mult, putem spera că vom face abia primul pas, dintr-un şir lung, către integrarea într-o societate complexă, dinamică, superior dezvoltată. Cu alte cuvinte, că ne vom racorda treptat unei societăţi bazate pe cunoaştere. Educaţia naţională, la final de 2006, se prezintă mai bine decât în anii precedenţi, dar totuşi... sub media europeană. şcolile şi universităţile noastre nu sunt incluse printre cele mai bune din UE, deşi scot pe bandă olimpici şi premianţi la concursuri internaţionale, în timp ce foarte multe nevoi (infrastructură, dotări etc.) nu pot fi acoperite cu nivelul actual al alocaţiilor de stat. Câţi dintre noi putem spune, cu mâna pe inimă, că ceea ce am învăţat în facultate ne va fi util, în practică, la locul de muncă? Sistemul de învăţământ ne oferă cunoştinţe teoretice, dar uită de competenţe şi abilităţi. Slaba conectivitate cu cererile din mediul economic conduce la integrarea greoaie a absolvenţilor pe piaţa forţei de muncă, unde cel mai adesea trebuie să înveţe totul de la zero. Câţi dintre noi putem afirma că ne-am ales singuri propriul parcurs educaţional (cursurile, bibliografia, manualele, opiniile), şi deci nu ne-am spus deciziilor unor terţi? Când creşteau în mod nejustificat taxele, punctele de credit sau apăreau noi tarife pentru orice chitanţă sau situaţie şcolară, câţi dintre noi am luat atitudine? Din păcate, am putut constata că universităţile româneşti tratează cu dezinteres concepte precum: transparenţa, învăţământul centrat pe student, calitatea actului educaţional, etica universitară, libertatea de opinie, deschiderea faţă de mediile economic şi social. Ele nu acceptă studenţii ca partener decizional egal, dar, din păcate nici noi, studenţii, nu ne implicăm cu adevărat în propria noastră formare, rămânând simpli spectatori care reacţionează aparent în baza unui "reflex condiţionat" . E mai comod şi sigur, pentru unii dintre noi, să acceptăm pasiv deciziile altora, dar ce păcat! După absolvire însă, ajungem cu adevărat să realizăm costurile acestei pasivităţi.