Încăpăţânare sau consecvenţă

Multe din tragediile lumii moderne ar putea fi evitate dacă s-ar cunoaşte cu precizie graniţa dintre încăpăţânare şi consecvenţă. Definiţia exactă a fiecăruia dintre cele două

Multe din tragediile lumii moderne ar putea fi evitate dacă s-ar cunoaşte cu precizie graniţa dintre încăpăţânare şi consecvenţă. Definiţia exactă a fiecăruia dintre cele două cuvinte. Înţelesul lor profund. Dacă nu s-ar mai vărsa unul într-altul, în funcţie de circumstanţe. Dacă încăpăţânarea, adică persistenţa într-o eroare de comportament, pe termen lung şi cu daune grave, nu s-ar autodenumi consecvenţă. Ca să sune mai elegant, mai curat, mai nobil. Ca să devină dintr-un defect o calitate. Căci una e să fii determinat, serios şi nu cu umori schimbătoare şi alta e să fii încăpăţânat, obstinat de un adevăr al tău, pe care nu ţi-l poate demonta nici un demers al altora, oricât de logic ar fi el. Căci încăpăţânatul nu ascultă decât de el însuşi şi de suita sa de yes-man-i. Restul sunt duşmani, vânduţi, imorali. Dispreţuieşte dialogul pentru că nu crede că altcineva poate sau are dreptul să gândească altfel. Consecventul îşi urmează parcursul până la finalizarea pozitivă a demersului său, fără să refuze dialogul, fără să respingă diversitatea, alteritatea, părerile contrarii. Se repliază dacă vede că a greşit, fără să-şi trădeze idealul şi fără să facă o dramă din asta. E ferm fără să fie fanatic.

Se vede cu ochiul liber (ca să iau un exemplu îndepărtat geografic) că administraţia Bush nu prea are cu ce se lăuda în privinţa politicii internaţionale. Morţi peste morţi, talibani mai vioi ca oricând, război civil în Irak, nici pomeneală de fantomaticul Bin Laden prin vreo puşcarie americană. Cu jumătate de gură, sacrificând ceva pioni din anturajul său, preşedintele admite că, da, n-au fost alese cele mai bune soluţii. Şi asta pentru că în sondaje se vede negru pe alb că de la 72% au ajuns la 32% cei care mai aprobă drumul ales de Bush. Încăpăţânare sau consecvenţă? Cei mai mulţi cred că onoarea Americii nu se apară aşa. Căci, până la urmă, orice încăpăţânare are ca motivaţie luminoasă onoarea. Binele colectiv. Idealul. Democraţia. Asta se vede pe scenă. În culise dai peste altceva…

Avem şi noi, că oameni suntem, încăpăţânaţii noştri. Chiar dacă în culise nu e mare lucru. Apărători de idealuri nobile, luptători pentru dreptate, arhangheli ai binelui. Modele pe care nu le poţi atinge nici cu o floare, că rămânem fără repere! Încăpăţânaţi ei că ni se propun clipă de clipă ca neprihăniţi, încăpăţânaţi noi că nu vrem să vedem altceva decât ceea ce ni se recomandă. Nu rezistăm la deziluzii. Până la urmă, diferenţa dintre generaţii nu e atât numărul anilor, cât numărul deziluziilor acumulate. Prea e dureros să recunoşti că ţi-ai făcut icoană din te miri cine. E ca şi când te-ai lăsa singur repetent la materia… cenuşie. E clar că nu vom trăi ziua când încăpăţânaţii vor spune da, am greşit. N-ar mai fi… consecvenţi cu ei înşişi. Ar deveni umani, vii, fireşti şi, abia atunci, modele. Numai că pentru asta îţi trebuie forţă. Iar ei n-o au decât pentru a ne dezamăgi perpetuu. Şi nici noi văd că nu avem forţa de a nu-i mai aplauda sau (după caz) dispreţui necondiţionat. Suntem, vai, cu toţii, consecvenţi în încăpăţânare. Rezultatele sunt cele care sunt.

Până la urmă, diferenţa dintre generaţii nu e atât numărul anilor, cât numărul deziluziilor acumulate. E clar că nu vom trăi ziua când încăpăţânaţii vor spune da, am greşit.