Gilache, pur şi simplu!

Incredibil, în anii comunismului Gil Dobrică marele cântăreţ, a apărut la tv de numai două ori! Era, pur şi simplu, Gilache. Murea după Ray Charles, avea portretul lui în

Incredibil, în anii comunismului Gil Dobrică marele cântăreţ, a apărut la tv de numai două ori!

Era, pur şi simplu, Gilache. Murea după Ray Charles, avea portretul lui în garsonieră, îl imita cântând până la respiraţie, la defectele verbale sau de pronunţie, îl adora pe Otis Redding, apoi urmau şi alţi americani. Nu le convenea tovarăşilor genul ăsta de "cosmopolitanism". Într-o viaţă, carieră, a apărut la tvr-ul acela de numai două ori. Atât. Până la anul 1990. După care nu i-a mai folosit la nimic. Era sfârşit. Fizic. Şi psihic. A avut norocul ca "Regele barului" (subsemnatul l-a "încoronat" cu o mare bucurie la Festival Bar, Mamaia 1995) să fie solicitat de foşti picoli sau responsabili de restaurante de pe litoral sau de aiurea, care au ajuns patroni. Să-l cheme la ei, să cânte.

Adesea mergea la fostul camarad de arme Horia Oţoiu, la Crama Seciu. Din păcate mai şi "încurca" lumea, căci crizele lui de gută nu se puneau în acord cu el. Gil a fost un monstru sacru. Al undergroundului românesc. Protestatarilor politici li se spune disidenţi. Şi el a fost la fel. Dar unul muzical. În cerbicia cu care cânta din idolii săi. Neagreaţi de vechiul sistem. Sute de activişti care îl adulau la barurile din Bucureşti sau de pe litoral nu au putut face nimic să apară şi el la tv, acolo unde îi era locul. Iar el nu a cedat, nu s-a lăsat decât dus de vocaţia lui, de gustul lui, de fanatismul lui. Prin anii '70-'80 îmi spunea iluzoriu: "Cocoş, dacă vine bătrânul Ray Charles la noi, am să-mi iau cel mai fin pluş şi de cum intră în ţară am să-i lustruiesc pantofii cu el. Mai vrei, bătrâne Ray, mai pofteşte, pune-ţi aici picioarele bătrâne, Gilache are grijă de mata!" Aşa de tare îl diviniza pe Charles. Când Mitică Moroşanu şi Tavi Iordăchescu mi-au spus că îl vor aduce pe Ray la Braşov, i-am implorat să-i faciliteze lui Gil o întâlnire cu idolul său absolut. Şi, oameni adevăraţi, au făcut-o. Gil s-a întâlnit cu Dumnezeul lui. Era atât de fericit, încât a spus că poate să moară atunci.

A avut mii de prieteni, dar a murit singur

A făcut-o acum, la 61 de ani, revoltător de repede. Inacceptabil de repede. Tragic de repede. Şi asta mă face, şi nu numai pe mine, să mă gândesc la condiţia aristului român, tratat ca un saltimbanc, ca un apanaj la chiolhanele granzilor, politicienilor. De ieri, de alaltăieri. Şi de azi.

A fost un ins singur. Singuratic. Nu s-a însurat. Nu a avut copii. Îşi iubea familia originară: "ai mei din Călăraşii Dăbulenilor". Iniţial au fost 12 copii, trei s-au prăpădit de mici. Alţi 3 au murit în ultimii 15 ani. Maria, fiica Anişoarei, nepoata lui Gil, îmi spune că e mama fotbalistului Augustin Călin, strănepot, adică. Gil avea mereu probleme cu fraţii, cu nepoţii. Am avut privilegiul ca mai bine de 5 ani să fim vecini în preajma Cişmigiului. Copii mei s-au bucurat de "Cinemateca lui Gilache", de desene animate, în fiece duminică de dinainte de Revoluţie. Iubea copiii cum iubea muzica. Cum iubea femeile. N-a fost un ascet, a fost un bărbat de glorie căutat de muieri. Şi el poate le căuta mereu sperând să găsească Femeia. Nu a fost să fie. A fost poate una în perioada '88-'90 pe care a făcut-o cântăreaţă, a trimis-o în Cipru şi acolo a rămas. Poate că dacă găsea o femeie mai trăia. A fost un destin asumat. De oltean. De artist mare. De fanatic al muzicii lui.

A cunoscut milioane de oameni, a avut mii de prieteni. Pe care acum nu i-am mai văzut aproape de el. Nici la înmormântare şi nici în ultimii ani ai vieţii. Sic transit gloria mundi. Şi el a ştiut asta, dar mereu l-a durut. Cum l-au uitat amicii. Cum l-au lucrat "amicii". Cum l-au ignorat.

Şi-a ţinut bolile ascunse

Nu a vrut să pupe mâini de granguri. A avut demnitatea sa, cât putea să aibă un artist român aflat la limita existenţei. Nimeni nu ştia cât e de suferind. Nimeni nu-i ştia nevoile. A avut chiar, am aflat acum, mândria nesăbuită să nu se ducă măcar la doctor. Deşi avea gută, ciroză şi dublă pneumonie.

El tonicul, veselul care a lăsat în lumea aia frumoasă a anilor '70-'80, cele mai tari tradiţii ludice. Ca şi Iulică Merca. Gil înveselea pe toată lumea. El a introdus în glumele noastre vorbirea siflantă; când vedea paharul gol îl lovea cu paharul său gol şi striga "bariera!". El îşi chema prietenii "băi, cocoş", mie îmi spunea "tizule" căci fatalmente amândoi suntem olteni, eu doar jumate, şi suntem "Gheorghe".

El avea cultul amicului şi al omului de caracter, că de aia a rămas singur, nu s-a putut apropia de şulfe. Mi-a plăcut revenirea lui, aia cu clipul "Hai, acasă!". Prietenii l-au redescoperit. Tineretul l-a descoperit. Onest. Frust. Dintr-o bucată. Aşa cum a şi murit. La ziua Americii, acum câţiva ani, a cântat alături de cele mai mari nume.

A fost singurul care a făcut bis. Fiindcă era el, sincer, cinstit, Gil. Şi acum s-a dus acolo. Cu Ray. Cu Otis. Arată-le, Gilache, şi lor cât eşti de mare. Ei te vor iubi. Dar, parcă te-ai prea grăbit, coane Gil!

A vrut să moară

A murit într-o casă cu curte din Craiova, de pe strada Ecaterina Teodoroiu. La numărul 13. Din curte se văd turlele Madonei Dudu. Când au sosit prietenii - Elena-Coca Necula, pictoriţa din Bucureşti, Petre Buşe, procurorul din Giurgiu, subsemnatul - era lume puţină. Gil stătea tăcut şi asculta bocetele încete ale câtorva surori şi nepoate. Sora lui mai mare, Florina (69 ani) ne-a arătat camera unde a zăcut şi a murit, patul pe care ea, care l-a îngrijit, îi stătea alături şi-l ţinea de mână. Camera lui Gil. Trei televizoare, un dvd player, care avea înăuntru "Deep In The Heart" cu W.C. Clark. Cam puţin, la el în garsoniera din Bucureşti are 4 televizoare, un video, un dvd player, mii de casete, cd-uri, vhs-uri şi dvd-uri. Am aflat despre ultimele lui suferinţe: nu voia să i le ştie nimeni. Pe mine, vechi prieten, m-a sunat acum două săptămâni să mă cheme la Craiova "la un şpriţ". De fapt atunci începuse lupta cu moartea. Ce spun eu, luptă: Gil a vrut să moară. A refuzat orice vizită la doctor, orice vizită de doctor. În vecini era un prieten doctor, care îl vizita, se ştiau din tinereţea bucureşteană. Îl invita în curte şi-i dădea un pahar cu vin, "medicament, moşule!". Nu se lăsa controlat, sfătuit. De aia o ţin pe-a mea: Gil n-a vrut să mai trăiască! Aşa s-a sfârşit şi Iuliu Merca: dezlega integrame şi aştepta moartea întins în pat. Au fost extrem de puţini prieteni: un japonez Hashimoto, Aurelian Temişan: "De aici încolo voi cânta de fiecare dată în mod obligatoriu trei cântece: Oameni, oameni - Aurelian Andreescu, Drumurile noastre toate - Dan Spătaru şi Hai, acasă a lui Gil Dobrică"; tatăl lui Temi cu băieţii de la "Dacii", prima trupă cu care a cântat Gil; Ilie Micolov vădit afectat, sosit deja epuizat, direct din Germania, ca un adevărat prieten; impresarul Marian Chiriţescu, alt vechi amic şi frate. A venit tocmai de la Cluj un admirator, anonim, om la 60-70 de ani, cu soţia, minunat gest, special să-l petreacă pe artist pe ultimul drum. Televiziuni, multe, ziarişti, multă decenţă. Exemplară. Din umbră, au contribuit - am aflat de la familie - Viorel Păunescu, la barul căruia, Melody, Gil a cântat o bucată bună din viaţa sa, Ovidiu Tender, sponsori ai tristului eveniment. Oameni care, iată, nu l-au uitat pe Gil. Primăria, comunitatea craioveană au tratat evenimentul cum se cuvine, fanfară, maşină pentru coroane, antemergător, poliţie comunitară, în drumul străbătut de cortegiu de la Madona Dudu la cimitirul Ungureni, s-a oprit circulaţia. O firmă profesionistă de pompe funebre a organizat totul cum se cuvine, inclusiv parastasul de la un restaurant italian. De multe lucruri s-a ocupat apoi Ionel Popa, solistul supranumit "Tudor Gheorghe din Izbiceni", amic apropiat lui Gil, cel care pentru două zile i-a preluat mobilul ajutând cunoscuţii cu informaţii şi relaţii, un fel de PR al evenimentului.

Epilog sau ironia sorţii

În camera unde a fost depus Gil, într-o vitrină, am găsit expusă o fotografie a lui, alături de familia Băsescu. Era făcută anul trecut la restaurantul favorit al politicianului, de pe litoral: "Cireşica" din Neptun. Cum e soarta! La concurenţă mediatică, înmormântarea lui Gil a fost paralelă cu cea - politică, evident - a lui Traian. Ambii au fost îngropaţi/"îngropaţi" în jurul orei 15.30. Numai unul dintre cei dispăruţi nu mai are nicio şansă de a se întoarce. Numele lui: Gil Dobrică

Mi-a murit unul dintre cei mai dragi martori ai tinereţii mele, ai carierei mele, fratele meu de suflet şi de cruce, Gil Dobrică. N-am să-l pot înlocui cu nimeni. Promit să-i duc cântecele mai departe.
Ilie Micolov