Fuşereala

Fuşereala este o eliberare pre-matură de efort.

Numim, îndeobşte, fuşereală treaba sau rezultatul ei atunci când sunt făcute de mântuială, fără pricepere, superficial, prost. Atributul „de mântuială” trimite deja la sensul fuşerelii, ca dereglaj al relaţiei cu finalul şi finalitatea.

Treabă terminată, dar nedusă la bun sfârşit, fuşereala e indusă de perspectiva obsesivă, acută a finalului, încă din primul moment al începerii unui travaliu. Confundarea începutului cu sfârşitul defineşte rezultatul fuşerelii: lucrul nou deja stricat, terminat.

Fuşereala are o componentă euforică, a eliberării premature de efort şi una melancolică, în perspectiva lipsei, pe termen lung, a sensului şi finalităţii.

Ieri.

Restrângere la maximum a efortului prezent, în perspectiva unui viitor răgaz, fuşereala e, mai întâi, bucuria lucrului făcut la repezeală, euforia finalizării. Meşterul fuşeritor e, de cele mai multe ori, vesel, volubil, glumeţ. Fuşereala e, în această versiune, o sărbătoare a precarităţii, a vremelniciei obiectului creat.

Azi.

În varianta melancolică, fuşereala e acţiunea întemeiată pe certitudinea că, oricum, nimic nu durează veşnic şi orice efort e, ca atare, în zadar. Efect al resemnării şi păcat al disperării, fuşereala e, aici, anticiparea demotivantă a finalului inevitabil, transpunerea, fără rabat, în practică, a perspectivei efemerităţii lumii.

Nu în ultimul rând, fuşereala e rezultatul unei trainice şi sănătoase lipse a chefului de muncă. Cu toate acestea, cuvântul există şi în germană, de unde chiar provine. Pfuschen înseamnă „a fuşeri”. E o onomatopee şi provine de la zgomotul pe care îl făcea praful de puşcă de proastă calitate (fuşerit, adică) atunci când era aprins: fâs (pfusch, în germană), în loc de bum.