Florentin Petre, un norocos care a fentat destinul

Mijlocaşul naţionalei de fotbal nu ştie dacă ar fi fost în stare să facă altceva în viaţă, este mândru de cei doi copii ai săi, Patrick şi Dennis, şi recunoaşte că fără soţia sa,

Mijlocaşul naţionalei de fotbal nu ştie dacă ar fi fost în stare să facă altceva în viaţă, este mândru de cei doi copii ai săi, Patrick şi Dennis, şi recunoaşte că fără soţia sa, Cătălina, nu ar fi ajuns la cota pe care o are.

Cu un tată rapidist get-beget, cu o copilărie marcată de succesul Stelei, care a câştigat Cupa Campionilor Europeni (1986), Petre a avut parte de un alt destin, din punct de vedere sportiv. "Tata a fost unul dintre cei mai mari fani ai rapidiştilor şi, evident, mă lua cu el pe stadionul Giuleşti la multe meciuri. Chiar mi-aduc aminte de marea echipă a alb-vişiniilor cu Sandu Boc, Nae Manea, Rică Răducanu.

Ba chiar îmi povestise şi de Dan Coe, o legendă a clubului. Fiind copil, se mai întâmpla să mai stau pe la un văr de-al meu, undeva prin Rahova, mare stelist. Acesta mă ducea frecvent şi pe Ghencea. Am prins perioada de glorie a roş-albaştrilor din anii '86-"88", rememorează, zâmbind, Florentin. Firesc, urmează întrebarea: bine, şi de unde atunci pasiunea pentru Dinamo?

Petre, într-o galerie selectă

Chiar dacă s-a transferat în Bulgaria, Petre reprezintă un loc aparte din istoria clubului roş-albilor. După ce a ajuns în ograda "câinilor", în 1988, Petre a avut nevoie de doar şase ani pentru a promova la prima echipă. Cu o perioadă de un retur (1994-1995), cât a fost la UTA, "Piticul" a jucat doar pentru dinamovişti. În tricoul roş-albilor, Petre a jucat 18 ani, 267 de partide, a cucerit trei titluri de campion (1999-2000, 2001-2002 şi 2003-2004), dar şi cinci Cupe ale României (2000, 2001, 2003, 2004 şi 2005). Într-o perioadă în care nu mulţi jucători fac purici la o singură echipă, Petre a rezistat cu brio, intrând într-o galerie de seamă.

"Copil fiind, eu am urmărit de aproape mai multe echipe, dar ştiţi cum se spune: nu cunoşti din prima marea dragoste. Pentru mine, aceasta a venit mult mai târziu. Adică în 1988. Jucam fotbal la mine, la ţară, la Popeşti-Leordeni, când la un moment dat m-a chemat mama. Tocmai citise în ziarul Sportul că Victoria, clubul al doilea al miliţiei din acea vreme, organiza o selecţie. M-am prezentat, am fost acceptat, după care am simţit că m-am născut pentru a fi dinamovist. Pot spune că am copilărit pe stadioanele Giuleşti şi Ghencea, dar pe Dinamo am simţit că este casa mea."

Pasiunea pentru fotbal şi-a descoperit-o de mic. "M-am născut cu mingea în braţe (râde). Dintotdeauna mi-a plăcut să fac asta. Nu ştiu dacă aş fi fost în stare să fac şi altceva. Şi tot acest microb l-am moştenit numai de la tata". Vocea i se subţiază brusc, în timp ce o lacrimă se repede pe obrazul lui cu aceeaşi viteză care l-a făcut celebru pe Florentin. "Mi-a fost greu la început, când l-am pierdut pe tata. Acum încerc să fac totul cât mai bine, că ştiu că, de undeva de sus, se bucură pentru mine".

Până să se transfere la clubul bulgar ŢSKA Sofia, în vara anului trecut, Petre a evoluat timp de 18 ani doar pentru Dinamo. Nici nu mai ştie câte generaţii de fotbalişti a schimbat de-a lungul anilor. "Am bifat mulţi ani în <<Ştefan cel Mare>>. Vorba aia, eu şi Discobolul ce-am stat mai mult pe acolo. Dinamo a fost şi este una dintre marile mele realizări pe plan sportiv.

Am câştigat şi ceva trofee, am avut satisfacţii. Acum, mă bucur şi pentru prezent. Mă simt bine la Sofia. Contează mult". Cunoscut ca un tip sociabil, Petre a reuşit să depăşească cu bine problemele pe care le-a întâmpinat în ultima vreme la ŢSKA. "Acum e bine. Trebuie să recunosc că traversez şi o formă foarte bună. Antrenorul (n.r.-Stoicho Mladenov) m-a urmărit cu atenţie în ultima perioadă, m-a felicitat şi mi-a acordat credit. Ca să vă faceţi o idee, vă spun că Mladenov n-a urmărit meciul Albania-Bulgaria pentru a mă vedea pe mine în Luxemburg-România. Parcă a fost ca un făcut să şi marchez atunci. Când m-am întors la Sofia, toţi colegii m-au felicitat".

Unul dintre motivele pentru care Petre rezistă la ŢSKA este şi faptul că se simte foarte bine în capitala Bulgariei. "Am auzit foarte mulţi spunând tot felul de lucruri urâte despre Sofia. Oraşul este însă foarte frumos dacă ajungi să-l şi vizitezi. Ce mă frapează este modul în care se construieşte aici. Foarte repede se ridică edificii noi, se repară străzile. În timpul meu liber am apucat să vizitez câteva biserici şi mânăstiri vechi. M-am mai împrietenit cu nişte români de aici, mai ieşim împreună prin oraş".

În rest, când nu este reţinut cu programul de la club, Petre vine acasă. "E distanţa ca de la Bucureşti la Bacău. Drumul spre Sofia e foarte bun, deci în vreo patru ore sunt la ai mei. Abia aştept mereu să mă văd cu ei". Florentin şi Cătălina formează un cuplu puternic, cei doi bucurându-se de cei doi copii, Patrick (10 ani şi jumătate) şi Dennis (patru ani şi jumătate).

"Ai mei sunt haioşi foc. Patrick este înnebunit după fotbal. Evident, tot la Dinamo. Cu asta s-a născut în sânge. Aproape că nici nu-mi vine să cred ce mare s-a făcut. Mă bucur că-i place mult şi şcoala (urmează cursurile unei şcoli normale din Bucureşti). N-am vrut să-l duc la nu ştiu ce instituţie privată. Din contră. Chiar am vorbit cu profesorii lui să nu-l menajeze deloc.

Şi nu m-a dezamăgit. Pentru el urmează acum o perioadă mai dificilă. Copiii de la 11 ani până pe la 16 ani se transformă, trec prin perioada de pubertate. De aceea, eu şi Cătălina vorbim foarte mult cu el. Practic, relaţia dintre noi este precum cea dintre prieteni. În schimb, ăla micu', Dennis, nu are nicio treabă cu fotbalul. Nici măcar una. Lui îi place foarte mult să studieze, să se uite pe cărţi pentru copii, este clar că-i place şcoala. Merge la grădiniţă acum, acolo practic e în largul lui. Ştie foarte multe poezii şi cântece pe care le recită cu intonaţie.

A, şi mai are o pasiune, maşinuţele. Am ţinut morţis ca ambii copii să le înveţe pe toate cum se spune. Am vrut să crească alături de alţi copii, care nu au posibilităţi materiale. Să nu se spună despre ei că sunt băieţi de bani gata. Eu aşa am fost obişnuit".

Fiind mai mult plecat, "Piticul" nu mai are timp să se ocupe de problemele casnice. "Cât eram la Dinamo îmi plăcea să mă duc să-l iau pe Patrick de la şcoală, să-l duc la antrenamente. Cu Dennis la fel, îl mai luam de la grădiniţă. Acum, mai rar am astfel de activităţi. Cătălina este şefa. Ea se ocupă de toate problemele." De fapt, când vorbeşte despre soţia sa, Florentin pare într-o altă lume numai de ei ştiută.

Cei 11 ani petrecuţi împreună nu au reuşit să-i plictisească, din contră. "Ne-am cunoscut în Popeşti. Eu aveam 20 de ani, ea, 17. Când i-am văzut chipul ca de înger, m-am îndrăgostit pe loc de ea. Iar când mi-a zâmbit şi i-am sesizat gropiţele din obraji, am rămas fără glas. Mi-am zis atunci că ea este jumătatea mea".

A învins hepatita

La 32 de ani, Petre se poate considera un om extrem de norocos. 2000 şi 2001 au fost doi ani de cumpănă din viaţa jucătorului mic la stat, dar mare la suflet. Mai întâi, pe 5 octombrie 2000, a pierdut unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Cătălin Hâldan: "Mi-e dor de Cătălin, prietenul meu. Ştiu că de acolo, de sus, el s-a bucurat întotdeauna pentru mine şi mi-a îndrumat paşii.

Nu-l voi uita niciodată!". Cum un necaz nu vine niciodată singur, la doar câteva luni după despărţirea de "Unicul Căpitan", cum i se mai spune lui Hâldan, Florentin a fost diagnosticat cu un virus hepatic de tip C. A urmat o perioadă de coşmar. Părerile doctorilor erau împărţite.

Unii susţineau că pentru el activitatea de performanţă s-a încheiat, alţii erau optimişti. Petre a strâns din dinţi şi, cu o voinţă de fier, după un an de pauză totală se pregătea să revină la antrenamente. În iulie 2001, un alt necaz l-a căpiat efectiv pe internaţional. În timpul unei partide de pescuit, unul dintre hobby-urile sale, în Delta Dunării, Petre s-a electrocutat şi s-a ales cu arsuri de gradul I, II şi III. "După toate aceste suferinţe, mi-am spus că atunci m-am născut a doua oară.

Numai Dumnezeu a vrut ca eu să mai trăiesc şi să mai pot juca şi fotbal". Este însă conştient că acele necazuri i-au dăunat în carieră. "Nu mai contează acum. Sunt fericit cu ce am şi mândru de ce am realizat. Este adevărat că poate aveam alt curs în viaţă fără acea hepatită în principal, da nu mai contează acum". Nici înălţimea (167 centimetri) nu l-a ajutat în carieră. A compensat însă printr-o viteză de invidiat, trecându-şi de multe ori şi numele pe lista marcatorilor, precum în întâlnirea Luxemburg-România, scor 0-2, prima reuşită fiind a lui Petre.

I-au tremurat picioarele când l-a cunoscut pe Hagi

Chestionat dacă are un idol, Florentin nici nu clipeşte şi pronunţă numele Hagi. Deşi cei doi au fost colegi la echipa naţională, chiar şi acum Florentin are emoţii în glas când pomeneşte de "Rege". "Niciodată nu voi uita prima mea întâlnire cu Hagi. O ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Eram la Săftica, în cantonament cu echipa naţională înaintea meciului cu Ungaria, de la Bucureşti (n.r. - 5 iunie 1999, scor 2-0, în cadrul preliminariilor pentru Campionatul European 2000 din Belgia şi Olanda).

La un moment dat, pe culoare pe colo, m-am intersectat cu Gică. Picioarele au început să-mi tremure instantaneu. Abia am apucat să spun <> şi m-am dus învârtindu-mă. Gică a sesizat momentul, m-a strigat, m-a întrebat ce fac, chiar m-a încurajat, dar eu, de emoţie, nu mai auzeam nimic". "Piticul" a rămas chiar şi cu o amintire de la "Rege". "Gică mi-a oferit tot atunci, în dar, o pereche de ghete, pe care le am şi acum. Ţin foarte mult la ele, ca la ceva sfânt."

Prieten cu Victor Piţurcă

Cariera de la echipa naţională a lui Florentin Petre a fost clar marcată de către Victor Piţurcă. Selecţionerul a prins drag de jucător de pe vremea în care acesta era antrenor la selecţionata de juniori, iar Petre, un tânăr aspirant la tricoul roş-albilor.

Piţurcă a crezut mereu în calităţile de fotbalist ale lui Petre şi l-a chemat constant la naţională şi când a preluat reprezentativa de seniori. Antrenorul a fost mulţumit mereu de randamentul lui Florentin şi a făcut rabat de la statura sa deloc impunătoare. Ba chiar a vrut să-l transfere şi la Steaua, într-o perioadă în care Petre nu prea mai era pe placul suporterilor dinamovişti.

>> M-am născut cu mingea în braţe (râde). Dintotdeauna mi-a plăcut să fac asta.
Florentin Petre

Era să moară pentru o captură

Fără discuţie, pasiunea numărul unu din viaţa lui Florentin Petre este pescuitul. "M-am născut pentru aşa ceva. Oricând am puţin timp liber mă duc la pescuit. Mă relaxează enorm. Pot spune, fără să greşesc, că era să şi mor din cauza peştelui", a spus Petre. Fotbalistului nu-i plac poveştile pescăreşti, dar îi place să pozeze alături de capturile sale. Şi în Bulgaria, Florentin merge la pescuit. "Când e vorba de acest hobby nu mă uit la bani. Investesc în tot felul de scule. Este fascinant să pregăteşti o partidă de pescuit".

Florentin Petre, fotbalistul, este un tip extrem de modest. Chiar dacă este component de bază al echipei naţionale, chiar dacă reprezintă unul dintre simbolurile clubului Dinamo, chiar dacă joacă pentru echipa vicecampioană a Bulgariei, ŢSKA Sofia. Toate aceste realizări nu l-au schimbat pe micuţul mijlocaş, care în ianuarie va împlini 32 de ani. Se mai gândeşte să mai joace ani buni fotbal şi să-şi încheie cariera unde altundeva decât la Dinamo.