Există motive sau scuze care justifică violența împotriva copiilor? Răspunsul dat de un specialist la întrebarea care a împărțit țara

Cazul mamei din Constanța care și-a agresat fiica de opt ani în plină stradă a redeschis una dintre cele mai sensibile dezbateri despre educația copiilor: poate fi vreodată justificată violența exercitată de un părinte? Pornind de la acest incident, „Adevărul” a discutat cu un specialist din sistemul de protecție a copilului despre efectele agresiunii fizice, limitele disciplinei și soluțiile pe care le au părinții atunci când se simt copleșiți

Bătaia, în copilărie, poate duce la probleme serioase în viața de adult

Recent, o femeie din Constanța și-a bătut pe stradă copilul, o fetiță de opt ani. Totul a pornit de la faptul că fata și-ar fi jignit mama. Incidentul a fost filmat de trecători, care au intervenit în sprijinul fetei, iar mama a fost luată la întrebări și mustrată. Femeia care și-a agresat fiica le-a mărturisit oamenilor că este copleșită și că a cedat, fiindcă fetița face mofturi constant și ar fi aruncat pe jos mâncarea.

Mama a fost reținută de Poliție și anchetată, în timp ce copiii au fost dați în grija bunicilor paterni. Femeia care și-a lovit fiica este mamă singură, crește doi copii și face cu greu față situației.

Incidentul a împărțit România în două. Pe de o parte, mulți români îi găsesc scuze mamei și spun că era copleșită. Destul de mulți susțin că uneori copiii „mai merită câte o bătaie” pentru a fi disciplinați sau că, pur și simplu, copila „și-a meritat-o”, fiindcă a fost obraznică. De cealaltă parte sunt cei care condamnă ferm comportamentul femeii, chiar și în condițiile în care aceasta s-a declarat copleșită de problemele zilnice.

Reporterii „Adevărul” au cerut părerea unui specialist cu vechime din cadrul sistemului de protecție a copilului, pentru a vedea dacă există cazuri în care agresiunea fizică asupra copilului poate fi justificată și ce pot face părinții când sunt prea copleșiți de griji, probleme sau nu mai fac față în relația cu cel mic. Nu în ultimul rând, am discutat și despre efectele pe termen lung ale corecțiilor fizice aplicate de părinți copiilor. Ne răspunde, Felicia Mihai, șefa Serviciului de Intervenție Specializată pentru Copil și Familie din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Botoșani, un profesionist apreciat și cu mare experiență.   

Agresiunea asupra unui copil poate fi justificată vreodată?

Adevărul: Poate fi justificată în vreun fel agresiunea/violența asupra unui copil de către părinții/îngrijitorii săi?

Felicia Mihai: Categoric, nu! Din punct de vedere al legislației în domeniul protecției copilului și al psihologiei copilului, violența asupra copilului nu poate fi justificată prin nicio argumentare a adultului în cauză, indiferent că este vorba despre stres, oboseală, dificultăți financiare, comportamentul copilului sau convingeri potrivit cărora „așa am fost crescuți și noi”.

Aceste situații pot explica contextul în care un părinte își pierde controlul, însă nu îl exonerează de responsabilitate și nu transformă violența într-o metodă legitimă de educație.

Din perspectivă legală, dreptul părinților de a-și educa și disciplina copiii trebuie exercitat cu respectarea demnității, integrității fizice și psihice și a interesului superior al copilului. Legislația din România interzice orice formă de violență asupra copilului, inclusiv în mediul familial. De asemenea, România este parte la Convenția ONU privind drepturile copilului, care consacră dreptul fiecărui copil de a fi protejat împotriva tuturor formelor de violență.

Din perspectivă psihologică, violența nu educă, ci poate produce traume în plan psihoemoțional, pe termen lung, asupra unui copil agresat. Copilul poate deveni obedient pe moment, însă nu înțelege de ce un anumit comportament este greșit. În schimb, învață că persoana mai puternică își poate impune voința prin forță și că violența este un mijloc acceptabil de rezolvare a conflictelor. Educația autentică presupune dezvoltarea autocontrolului, a responsabilității și a respectului reciproc, obiective incompatibile cu orice formă de violență/agresiune.

Cum își poate controla părintele furia?

Cum poate face față un părinte gestionării furiei sale, astfel încât să prevină violența de orice fel asupra copilului său?

Furia este o emoție firească, însă responsabilitatea pentru modul în care este exprimată aparține întotdeauna adultului. Copilul nu are maturitatea emoțională și neurologică necesară pentru a gestiona reacțiile părintelui; dimpotrivă, părintele este cel care trebuie să reprezinte modelul de autoreglare, astfel încât să poată realiza coreglarea într-un mod sănătos și corespunzător nevoilor copilului său.

Prevenirea violenței începe cu recunoașterea propriilor limite și a factorilor care favorizează pierderea controlului: oboseala cronică, stresul profesional, dificultățile familiale, lipsa sprijinului sau experiențele traumatice din propria copilărie a părintelui. Conștientizarea acestor factori permite intervenția înainte ca furia să se transforme în agresivitate.

În practică, este util ca părintele să își acorde câteva minute pentru a se calma înainte de a interveni într-o situație tensionată, să folosească tehnici de reglare emoțională, să solicite sprijin atunci când se simte copleșit și, dacă observă că reacțiile impulsive se repetă, să apeleze la consiliere psihologică, programe de educație parentală sau psihoterapie. A cere ajutor nu reprezintă un semn de slăbiciune, ci o dovadă de responsabilitate față de copil și de parenting conștient.

Totodată, este important ca părinții să înțeleagă faptul că disciplinarea eficientă nu înseamnă pedeapsă, ci stabilirea unor limite clare, consecvente și adaptate vârstei copilului, într-un climat de respect și siguranță emoțională.

Ce efecte are violența asupra copiilor pe termen lung?

Care sunt consecințele agresivității și violenței din partea părinților asupra copiilor, pe termen lung?

Impactul violenței asupra copilului este profund și poate persista mult după încetarea episoadelor de agresiune. Numeroase studii din domeniul psihologiei dezvoltării și neuroștiințelor demonstrează că expunerea repetată la violență afectează dezvoltarea emoțională, cognitivă și socială a copilului.

În plan emoțional, copiii pot dezvolta anxietate, depresie, sentimente de rușine, vinovăție și o stimă de sine scăzută. În plan comportamental, pot manifesta fie agresivitate și impulsivitate, fie retragere socială, dificultăți de adaptare și probleme în relațiile cu alți copii sau cu adulții. În mediul școlar apar frecvent dificultăți de concentrare, scăderea performanțelor și chiar riscul de abandon școlar.

Pe termen lung, violența trăită în copilărie crește riscul dezvoltării unor tulburări psihice, al consumului de alcool sau al altor substanțe și al implicării în relații abuzive. De asemenea, există riscul transmiterii intergeneraționale a violenței: copilul care crește într-un mediu violent poate ajunge, la rândul său, fie victimă, fie autor al unor comportamente violente, dacă aceste modele familiale, din propriul mediu familial, nu sunt conștientizate și integrate într-un mod sănătos prin ghidaj psihoterapeutic.

Din punct de vedere neurobiologic, expunerea repetată la frică și stres activează în mod constant mecanismele fiziologice ale răspunsului la stres, ceea ce poate influența negativ dezvoltarea structurilor cerebrale implicate în învățare, memorie, reglarea emoțiilor și luarea deciziilor.

Protejarea copilului împotriva violenței nu reprezintă doar o obligație legală, ci și o investiție în sănătatea psihică a viitorului adult. Un copil care crește într-un mediu sigur, predictibil și afectuos are șanse semnificativ mai mari să devină un adult echilibrat, sănătos emoțional, responsabil și capabil să construiască relații sănătoase pe tot parcursul vieții sale. Combaterea violenței împotriva copiilor înseamnă, în egală măsură, prevenirea violenței în societatea de astăzi.

Un copil nu își va aminti doar că a fost lovit; el își va aminti că persoana în care avea cea mai mare încredere l-a făcut să se simtă lipsit de siguranță. Fiecare gest de violență lasă urme, chiar și atunci când vânătăile dispar. Unele răni se vindecă în câteva zile, însă cele emoționale pot însoți copilul o viață întreagă.

Ca societate, avem obligația legală de a proteja copiii, dar și responsabilitatea morală de a schimba mentalitatea potrivit căreia violența ar putea fi o metodă de educație.

Copiii nu au nevoie de frică pentru a deveni oameni responsabili. Au nevoie de limite ferme, reguli clare, predictibilitate, coerență și congruență. Au nevoie de respect, de răbdare și de adulți care să le ofere siguranță, să îi susțină și să-i conțină emoțional în toate momentele dificile pe care le trăiesc în familie, la școală și în societate.

Felul în care ne tratăm copiii astăzi va deveni felul în care va arăta societatea de mâine. De aceea, fiecare act de violență pe care îl prevenim înseamnă un copil protejat, un adult mai echilibrat, în armonie cu sine și cu semenii și o comunitate mai sigură pentru noi toți.