Europa supranaţională, la mâna guvernelor naţionale

Fiabilitatea unei construcţii de tipul celei europene se măsoară cel mai bine în vremuri de criză.

Nicolas Sarkozy i-a reunit, sâmbăta trecută, la Paris, pe liderii celor patru ţări de pe bătrânul continent, membre G8. Scopul declarat: adoptarea unei poziţii comune faţă de criza financiară care zgâlţâie globul şi estomparea diferenţelor de abordare a  problemelor din sistemul bancar.

Dacă această tentativă de coordonare ar putea părea tardivă, ea dovedeşte, totuşi, voinţa Franţei de a oferi o soluţie europeană, în vreme ce alţii transformă bătrânul continent în ţap ispăşitor.  Le revine însă şi celorlalte mari puteri sarcina de a demonstra  propriilor opinii publice că UE nu se ocupă doar de „mărimea ochiurilor năvoadelor de pescuit“, ci şi de stabilitatea sistemului financiar sau de securitatea depozitelor bancare. S-a întâmplat însă, din nou, ca „muntele să nască un şoricel“, în speţă un petic de hârtie, înhăţat şi făcut urgent bucăţele de către Germania. Când a venit vorba să ripostăm invaziei armatei ruse în Georgia, n-a fost nevoie decât de două zile pentru ca UE să obţină din partea preşedintelui Medvedev promisiunea fermă de încetare a focului. În schimb, când întregul sistem financiar mondial se clatină, când de încrederea depunătorilor se alege praful, când piaţa creditelor intră în hibernare, iar băncile europene cad una după alta ca piesele de domino, pare infinit mai complicat să construim un dig de protecţie, dacă nu pentru toate cele 500 de milioane de locuitori ai UE, măcar pentru cele 320 de milioane de utilizatori ai euro.  Fiabilitatea unei construcţii tehnocrate de tipul celei europene se măsoară cel mai bine în vremuri de criză. Cu atât mai mult cu cât Europa s-a dotat în ultimii ani cu o sumedenie de instrumente suplimentare. O Bancă centrală, garant al lichidităţilor sistemului monetar. Norme contabile, ordonate de Bruxelles de o manieră aproape dogmatică. Marje prudenţiale contestabile, impuse bancherilor şi asigurătorilor cu scopul de a diminua apetitul pentru credite în perioade de criză. 

Pe scurt, o plăcintă instituţională cu multe foi, construită fără coerenţă, anapoda, şi care, iată, se dovedeşte inoperantă exact în momentul în care ar trebui să fie funcţională. Ca exemplu - când băncile au început să se prăbuşească a trebuit ca guvernele naţionale să preia conducerea, altfel existând riscul unei catastrofe generalizate. 

Yves de Kerdrel
„Le Figaro“
8 octombrie 2008