Epidemia de unanimitate nu trece daca te speli pe maini (II)

Adrian Nastase Pana in 1989, Romania a fost condusa in baza unui sistem politic bazat pe o unanimitate artificial definita. Nu ma refer numai la faptul ca institutiile erau specifice unei democratii

Adrian Nastase

Pana in 1989, Romania a fost condusa in baza unui sistem politic bazat pe o unanimitate artificial definita. Nu ma refer numai la faptul ca institutiile erau specifice unei democratii mimate, sau mai degraba schimonosite. Marea Adunare Nationala nu era un parlament in sensul modern al termenului, alegerile nu erau alegeri, iar partidul unic si guvernul isi suprapuneau competentele in asa fel incat toate la un loc sa nu reprezinte nimic si adevarata decizie sa revina, in final, unui singur om. Mai mult decat atat, puterea era exercitata in numele unei majoritati care exista numai pe hartie - oamenii muncii de la orase si sate. Ea nu era doar o fictiune politica - usor demonstrabila in conditiile unui vot real, ci si una sociologica. Oamenii care o compuneau aveau chiar si atunci interese diferite, viziuni diferite, educatii si situatii materiale diferite. Exercitarea unei puteri de tip totalitar invoca, de obicei, o legitimitate care vine din surse cu dimensiuni atotcuprinzatoare. In cazul monarhiilor absolute, divinitatea insasi. In cazul comunismului ateu, ,intregul popor". Unanimitatea. In deceniul trecut, Romania a facut un urias pas inainte, trecand de la dictatura la un sistem pluralist bazat pe alternative. Multa vreme am avut de-a face cu varianta cea mai simpla si mai primitiva a acestui sistem, am aplicat-o ca atare si am terorizat-o. Ma refer la democratia definita ca ,dictatura a majoritatii". Un sistem de acest tip asigura conducerea societatii, dar nu-i reprezinta niciodata pe toti membrii ei. Desigur, legile trebuie adoptate, si in plan local, si in plan central, printr-o aritmetica bazata pe votul majoritar, singura formula care permite functionarea unei organizatii. Dar o societate moderna si din ce in ce mai complexa nu poate lasa deoparte, vreme de patru ani, interesele a aproape jumatate dintre membrii ei care nu sunt reprezentati in majoritatea de guvernamant. Logica alternativei este prea sumara. ,Mandatul asta dictam noi, asteptati patru ani ca sa ne dictati voi!". Carentele acestui fel de a practica democratia apar si mai clar la lumina in conditiile in care majoritatile s-au constituit dificil si la noi, dupa 1992, prin coalitii sau aliante despre care se putea spune cu greu ce categorii sociale reprezinta cu exactitate. ,Dictatura majoritatii" e o varianta de democratie care poate ajunge usor la dominarea unui grup politic de catre celalalt grup si atat, un joc in cerc inchis care nu mai tine seama in nici un fel de interesele alegatorului. In final, nu mai e reprezentat nimeni. A fost o etapa inevitabila si utila. In timp ce noi o parcurgeam, Occidentul aplica deja alte conceptii. Am ajuns astazi intr-un moment in care statul trebuie sa invete sa functioneze in logica moderna a unei democratii bazate pe coabitare. Sau coexistenta. Nu vorbesc neaparat despre coabitarea clasica in care diferite institutii apartin unor culori politice distincte si, uneori, rivale. Vorbesc despre nevoia de a guverna respectand inclusiv interesele celor care nu sunt reprezentati direct la guvernare. Daca, de pilda, cei sensibili la problemele ecologice nu reprezinta decat 5% din parlament, asta nu inseamna ca puterea nu-i va lua in seama vreme de patru ani, asteptand noi alegeri care sa duca, eventual, la o ,dictatura ecologica". Romania devine o structura din ce in ce mai complexa, compusa, in fapt, dintr-o suma de minoritati definibile social, economic, etnic, religios sau cultural. Desigur, exista, teoretic, majoritati usor de decelat. Etnicii romani de religie ortodoxa reprezinta cam 87% din populatie. Dar taranul in varsta, muncitorul plecat in strainatate sau tanarul dintre blocuri fac parte din lumi diferite. Femeile sunt si ele o majoritate de peste 51%. Dar femeia de cariera, mama care creste singura patru copii sau batrana care asteapta luna de luna o pensie infima nu vor vota la fel numai pentru ca sunt femei. Logica unei coabitari e impusa mai ales de aceste realitati chiar daca putem face apel si la nevoile unei Romanii care incearca sa iasa din tranzitie si sa intre in Uniunea Europeana. Peste tot in lumea in care vrem sa patrundem dictatura majoritatii face parte din trecut, ca orice fel de dictatura. Din pacate, sunt prea putine semne ca ne-am afla pe drumul cel bun. Puterea politica de astazi nu numai ca nu aplica ideea de coexistenta, dar teoretizeaza permanent opusul ei. Ea incearca sa-si asigure legitimitatea vorbind mereu despre nevoia de a transa, total si definitiv prin ,dreptatea si adevarul" votului, lupta cu opozitia. Pentru asta nici un sacrificiu nu e prea mic: institutii blocate, mari teme uitate, mari calamitati in fata carora se ridica din umeri. Alianta D.A. a fost votata de o treime din electorat, dar vrea sa creeze permanent senzatia ca natiunea i-a incredintat un mandat atotcuprinzator, ca in Romania a avut loc o revolutie, ca reprezinta interesele tuturor in asa fel incat celelalte voci de pe scena publica au devenit nu numai inutile, dar si primejdioase. Mai mult decat atat, Alianta practica si in interiorul ei o logica opusa coabitarii. Unii dintre reprezentantii ei nu-si pot respecta nici macar partenerii. In acest peisaj, Traian Basescu face o figura aparte. Politician fara doctrina, actualul presedinte nu s-a reprezentat niciodata decat pe sine insusi. Prestatia lui publica este bazata permanent pe o confuzie bine intretinuta si atent gandita. In teorie, seful statului ar trebui sa-i reprezinte pe toti romanii. Asta inseamna ca el ar trebui sa tina seama de intreaga diversitate a natiunii, sa medieze conflictele de interese, sa respecte diferentele, sa nu creeze zone de frustrare. Basescu procedeaza, insa, invers. El incearca sa creeze, cel putin in planul imaginii, o natiune pe masura lui. O uriasa majoritate care vrea ce vrea si presedintele. In acest fel, toate problemele de reprezentativitate devin caduce pentru ca diferentele nu mai sunt de luat in seama decat, cel mult, la un nivel folcloric. Institutiile care asigura reprezentarea si coabitarea diferentelor sunt minate si minimalizate. In primul rand, evident, parlamentul. Dar si guvernul devine o ceata de scolari carora li se spune in public pana si cum sa aseze pe coloane cifrele bugetului. Adevarata guvernare o asigura presedintele impreuna cu poporul. Daca nu se poate altfel, atunci prin referendumuri succesive. Acest fel de a face politica nu ne tine pe loc, ci ne intoarce in trecut. In forme mai subtile, Traian Basescu reia de la capat obsesia unanimitatii. E un pas inapoi fata de logica din ultimul deceniu, cea a dictaturii majoritatii - care trebuie oricum depasita. Satul de majoritati mereu relative, care nu-i sunt pe masura, presedintele tinde sa creeze o unanimitate artificiala si absoluta, dupa chipul si asemanarea sa. O tara care sa aiba prioritatile lui, sa-i adore excentricitatile si sa-i imbratiseze fobiile. Cum ar fi cea referitoare la coexistenta, pluralism, diferenta. Basescu nu reformeaza clasa politica si institutiile, asa cum ii place sa spuna. Le eutanasiaza.