Drama unui tânăr care nu mai vrea în canal

Abandonat de mic în spital, a cunoscut toate canalele din Bucureşti. A tras aurolac în el mai bine de 10 ani şi a cerşit prin metrouri. A trecut prin zeci de centre de plasament, a fost bătut de

Abandonat de mic în spital, a cunoscut toate canalele din Bucureşti. A tras aurolac în el mai bine de 10 ani şi a cerşit prin metrouri. A trecut prin zeci de centre de plasament, a fost bătut de poliţişti şi arătat la televizor drept boschetar. Acum, la 28 de ani, şi-a găsit un loc în rândul oamenilor normali. Îl cheamă Alexandru Silvian Bostangică, nume parcă predestinat unei vieţi pe care spune că nu o regretă.

Toamna - la şcoală, vara - în canal

Mic de statură, cu ochii puţin şui şi capul turtit, dar băţos şi sociabil. Ăsta e Bostangică. În sediul Direcţiei pentru Protecţia Copilului din sectorul 6 se simte ca acasă. Ia loc pe scaun, îşi pune rucsacul sport pe-aproape şi mobilul la îndemână. Ştie ce-i aia presă, deci nu pierde timpul cu gesturi sfioase. "Am mai făcut filme despre copiii străzii, la Antena şi Proteveu", ne pune în gardă. Vorbeşte ca şi cum l-ar grăbi cineva: "Pe părinţii mei nu-i ştiu. Da' aş dori să-i cunosc. Nicidecât ca să stau la ei sau ca să le cer ceva. Vreau să văd cine sunt". Prima obsesie. Continuă, cu tonusul ceva mai scăzut: "Am fost în Casa 9 din Capitală, de unde m-au trimis la Lugoj, c-au zis că-s nebun. După aia am fost la Piteşti, la Câmpulung, la Râmnicu Vâlcea. Am făcut opt ani de şcoală prin centre şi trei ani de profesională la Vâlcea. Iar vara făceam canalul", îşi aminteşte Bostangică. Când asistenţii sociali îi cer o semnătură, mâna i se blochează la litera "g". "Fă-i coada!", îi explică Nicolae Gorunescu, cel care l-a scos pentru prima oară din canal, acum 10 ani. Bostangică recunoaşte stânjenit că a cam uitat să scrie, dar zice că ştie să cânte. A doua obsesie. "Am cântat în piese de teatru făcute de fundaţii. Le am cu cântecele <> ", îşi recapătă el entuziasmul.

Prieten cu Oprescu

Bostangică repetă că era "terorizat" în centrele de plasament, mai ales de băieţii mai mari. Apoi se dezbracă şi ne arată mâna dreaptă, brăzdată de o cicatrice de vreo 20 de centimetri: "Eram drogat cu aurolac, m-a alungat unul de la furat mere şi am căzut de pe un pod". Imediat, ne arată şi că-i lipsesc câţiva dinţi. "Nu ştiu cum am intrat odată în galeria Rapidului. M-au prins şi m-au băutut de mi-au stricat gura. Era pe Ghencea, juca Steaua, echipa mea preferată", trece de la una rece la alta caldă. Mai departe, ne vorbeşte despre prietenia sa cu doctorul şi politicianul Sorin Oprescu: "Domnul Oprescu e tatăl meu. M-a angajat la Spitalul Universitar, îmi dădea bani, mă consulta. Să întrebaţi de Bostangică dacă mergeţi p-acolo. Toată lumea mă cunoaşte". Apoi îşi aduce aminte de Cristian Popescu "Piedone". "A venit cu televiziunile să ne scoată la cinci dimineaţa din canal, să facă atmosferă. Da' după aia ne-a ajutat", rememorează el. Nu poate uita nici întâlnirile cu poliţiştii. "Nu-mi place de ei, că minte. Mi-au promis că mă ajută, da' mi-au dat amenzi şi m-au bătut în cap pentru că alţii furau. Au vrut să mă bage şi-n puşcărie", se aprinde Bostangică şi ne arată că de-atunci ţine toate bonurile şi chitanţele în portofel. Nervii îi trec repede şi insistă să mergem la el acasă. Chiar sună un prieten şi-l roagă să cumpere "frusecuri" şi suc. N-avem cum să refuzăm.

Vrea buletin

"Acasă" înseamnă o baracă din lemn, acoperită cu nailon şi preşuri şi ascunsă după un bloc de pe strada Preciziei, undeva la capătul cartierului Militari. Şi-a încropit înăuntru două cămăruţe, pe care le-a ticsit cu icoane şi casete "de suflet". Stă de patru ani în zonă, aşa că locatarii blocului l-au lăsat să-şi tragă curent. Bostangică lucrează la un chioşc din apropiere şi câştigă un milion şi jumătate pe lună. Spune că nici nu vrea mai mult. "Am găsit pe cineva să mă ia în spaţiu, să-mi fac şi eu buletinul, că e expirat din "98". Obsesie mare. "Bostangică e cuminte şi munceşte de la prima oră. Îl mai chemăm pe la noi să mănânce şi să-şi mai spele câte-o haină", ne spune Nicoleta, o vecină. În apartamentul ei îşi ţine eroul nostru averea. O servietă roasă, ce păstrează toate bucăţile de hârtie în care i-a apărut vreodată numele, poze cu el în canal şi un maldăr de acte şi scrisori către Gigi Becali, "Surprize-surprize" şi "Iartă-mă". Vedem o caracterizare pozitivă din partea fundaţiei "Casa Deschisă", un carnet de note plin cu 9 şi 10, o revistă cu el pe copertă. Amintirile şiruiesc prin toată camera.

"Nu mă mai duc în canal"

Brusc, se hotărăşte să ne explice cum e cu aurolacul. "Am început să trag pe la 16-17 ani. Când eram drogat, parcă şi mâncarea ţinea mai mult. Mă uitam aşa la o felie de parizer şi parcă era mai mare. Mâncam şi nu se termina", povesteşte Bostangică. Ruşinat, şopteşte că încă mai trage, ca să uite de "supărări". Se mai plânge că-i curg ochii, că-l doare capul, că o ia razna câteodată. Mai zice că n-o să se întoarcă niciodată în canal. "Îmi pare bine c-am cunoscut strada, da' nu mai vreau să mă strige lumea boschetar. Să vină să mă vadă că locuiesc în cartier acuma", aproape că recită, ţinând strâns în mână actele care dovedesc cine e. Mai bine spus, că nu mai e ce crede lumea.