Despre voluptatea de a spune "sefu"

Vasile Dancu Senator, prof.univ.dr. Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie Intr-un salon de protocol de pe Otopeni auzeam, zilele trecute, in spatele meu, un demnitar care spunea mereu,

Vasile Dancu
Senator, prof.univ.dr. Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie

Intr-un salon de protocol de pe Otopeni auzeam, zilele trecute, in spatele meu, un demnitar care spunea mereu, la trei cuvinte, cu o deosebita voluptate, cuvantul "sefu". Nu aveam nici o curiozitate sa ascult despre ce vorbea cu colegii, dar acest cuvant ma lovea ritmic in timpane, ca o percutie amatoristica de la balul bobocilor.
Se referea la un sef de partid, probabil, dar de la un moment dat a inceput sa le spuna "sefu" chiar si colegilor lui de calatorie, de fapt egali ai sai. Ce-i drept, demnitarul cu pasaport diplomatic spunea foarte artistic acest cuvant. Nu era o simpla pronuntie, colegul meu de calatorie spunea "sefu" ca un soi de incantatie, ca intr-un ritual woodoo de masare a sefului de la distanta. Seful lui nu era acolo, sau poate cel la care se referea nici macar nu-l recunostea ca facand parte din echipa. Dincolo de acestea insa, vasnicul subaltern afirma prin repetitia penibila apartenenta la o echipa, la un sistem. Voia, de fapt, sa spuna ca nu este singur, ca in jungla politicii, el, desi mic la stat, este omul lui Cutare. Seful in politica romaneasca devine repede un fel de maharajah. Fie ca vrea, ii place sau nu ii place acest lucru. Cand preia biroul de demnitar, primul lucru pe care il fac pretorienii ce il inconjoara este sa-i taie orice legatura cu exteriorul, cu realitatea, cu viata. Din acel moment nu mai are voie nici macar sa-si care singur geanta, soferul il invata sa nu raspunda la salut decat printr-un gest discret, imperceptibil. Secretarele si consilierii il aglomereaza cu intalniri. O realitate filtrata incepe sa inlocuiasca viata. I se spune de undeva mai de sus (fiecare sef isi are seful sau) cine sunt dusmanii si cum trebuie tratati. Este impins uneori la conferinte de presa sau la talk-show-uri, unde trebuie sa fie dur. Sa-l atace pe celalalt cu toate armele, sa vorbeasca mai mult si mai repede. Maine, la sediu, ceilalti o sa-i spuna, cu siguranta, ca "a fost bun". Si tot timpul cei din jur ii construiesc o amenintare care-l tine ocupat. Apare din luna in luna stirea, susurata serpeste, ca nevasta sefului mare nu-l place sau ca se spune ca seful cel mare este nemultumit si o sa-l schimbe. Si chiar daca esti un tip caruia i se rupe de functie, ceilalti iti induc sentimentul ca este rusinos sa nu mai fii dat afara. Sau, mai rau, te intreaba: dar pe noi cui ne lasi, sefu, dupa marile sacrificii pe care le-am facut urmandu-te pe dumneata. Tot mai des i se arata prin ce pericole a trecut, dar secretarele si consilierii au luptat si, iata, le-au salvat. Ca sef nu mai ai voie sa gandesti, oricum zilnic primesti felurite memorandumuri (sau "memo"-uri, cum spun pretorienii de la cabinetul de demnitar). Nu trebuie sa citesti nici presa, exista o gramada de specialisti care iti fac revista presei sau analize SWOT. Cand trebuie sa vorbesti in public sau cu presa, sigur vine cineva si-ti baga sub nas un "punctaj". Incet, incet, pretorienii te izoleaza de cei mai importanti colaboratori. Le spun ca nu poti sa-i primesti cand ei au o urgenta, chiar daca tu stai singur in birou si joci solitaire. Ei devin tot mai reci, iar tu incepi sa-i pedepsesti pentru asta. Nici nu trebuie sa mai semnezi, ti se face stampila cu semnatura, ca sa nu te oboseasca aceste penibile indeletniciri. Orice viciu sau chiar nevinovata pasiune este cultivata de cei din jur pana este dusa la paroxism. Esti ajutat sa colectionezi, sa completezi, sa te autovenerezi. Seful se izoleaza, se ingrasa, devine o leguma tot mai mare, pe care toti o cultiva pentru justificarea propriei lor existente de anticamera. In singuratatea grozava si in tot mai marea frica de lume, se agata de vreo secretara, pe care, de cele mai multe ori, cineva a trimis-o acolo. Acasa, sotia pare tot mai grasa si mai batrana, secretara devine repede nevasta. E a stie mai bine ce trebuie facut cand, prea batran sau prea important, seful nu mai are mobilitatea necesara. Daca cumva ii vine vreo idee de revolta, il cheama la el Sefu' cel mare si ii atrage atentia ca are niste dosare urate despre el. Prins ca intr-o capcana de soareci, se afunda tot mai mult, incepe sa semene tot mai mult cu mediul, spune tot mai des "noi" si se ratoieste la dusmanii pe care nici macar nu stie de ce trebuie sa-i urasca din tot sufletul. Seful in politica noastra desemneaza, angajeaza, deseneaza, stopeaza, gireaza, fondeaza, pozeaza, marcheaza, rationeaza, rationalizeaza, concentreaza, relationeaza. Face totul, dar, de fapt, nimic nu este in stare sa faca bine, caci actioneaza mereu pe terenul unei iluzii impartasite colectiv. De fapt, cea mai mare parte a timpului, seful politic isi serveste, fara sa-si dea seama, echipa de pretorieni. Vede lumea numai prin ei, devine un fel de sperietoare pentru graurii care ar putea sa le atace recolta acestora. Seful incepe sa devina, pe zi ce trece, capitalul cel mai de pret al unei gasti de secretare si consilieri care i-au construit o cutie de rezonanta pentru desertaciunea propriei singuratati. Datorita acestei gasti create in jurul sefului, in politica romaneasca nu este usor de acceptat votul uninominal si, cu atat mai putin, parlamentul unicameral. Nici alegerile preliminare sau votul secret nu pot sa-si faca loc in viata partidelor. Nu pot avea loc dezbateri in care, eventual, seful ar putea fi contrazis de cineva. Nu pot fi adusi oameni tineri in partide si nici tehnocrati. Au loc alegeri in partide in care sunt alese, in bloc, echipe, si nu oameni. Ca legatura de patrunjel, nu se poate lua un singur fir. Sefii propun cine sa le urmeze, pardon, sa le tina locul, caci nimeni nu pleaca de bunavoie dintr-o functie. Soarta garzii pretoriene este mai importanta chiar decat tara sau democratia. Ea, garda, il programeaza pe sef in asa fel incat el nu mai poate trai fara protezele birocratice pe care i le ofera. Cu siguranta, un sef fara secretare, consilieri, curieri, experti ar fi alt om. Mult mai folositor politicii si chiar tarii. Paradoxal, sefii cu cei mai putini sfetnici au sansa de a inova si de a fi performanti in politica romaneasca. Ei nu sunt afectati de razboiul nemilos dintre consilieri. Mare parte din razboaiele politice ale timpului nostru sunt razboaiele secretarelor, rabufniri ale unei birocratii care nu se lasa atinsa de schimbarea care ar trebui sa vina. Traim o criza teribila a managementului politic: ideile sunt sugerate de gagici, strategiile se fac la suete de doi lei si bascalia devine proiect politic major. Agenda de cumparaturi a secretarelor devine agenda publica si proiectele politice majore se fac prin raportare la cumetrii. Totul e ca o lupta in noroi, nu conteaza tehnica sau inteligenta, important este doar curajul de a te umple de noroi, inutil, in fata unei multimi care injura sau aplauda. P.S.: La sfarsitul calatoriei, asteptand bagajele, m-am apropiat de colegul meu de calatorie si i-am spus ca, intr-o discutie cu seful lui, mi-am dat seama ca il apreciaza foarte mult si considera ca este un om de mare viitor. S-a uitat la mine buimacit si m-a intrebat: care din sefii mei, am atatia? Era fericit, oricum, cine are mai multi sefi este mai protejat, mai sigur de viitor, mai sigur pe sine. ...Obosit, m-am indepartat si eu, pierzandu-ma prin viermuiala aeroportului din Bruxelles. O sa ma urmareasca mult timp modul in care omul acela canta pe zeci de nuante, cu voluptate, cuvantul sefu'. Ca un batran chinez care se spune ca deosebeste zeci de nuante de alb si are multe cuvinte pentru un cires inflorit, in diferite momente ale zilei.