Cuvinte potrivite în vreme de criză

De când a izbucnit criza creditelor ipotecare în SUA, în vara lui 2007, fiecare lună care a trecut de atunci, iar mai de curând fiecare zi accentuează fisurile care brăzdează economia

De când a izbucnit criza creditelor ipotecare în SUA, în vara lui 2007, fiecare lună care a trecut de atunci, iar mai de curând fiecare zi accentuează fisurile care brăzdează economia mondială. Pornită de pe pieţele financiare, unda de şoc a atins piaţa materiilor prime, a scufundat o parte a sistemului bancar american, iar acum pune în pericol economia “reală”, adică producţia, creşterea şi locurile de muncă.

Întâi în Statele Unite, iar prin ricoşeu în toată lumea, s-a instalat o ameninţătoare criză de încredere, care nu face decât să scoată în evidenţă dubiile şi scepticismul ce însoţesc giganticul plan de salvare anunţat de guvernul american în urmă cu câteva zile.

Cine ar putea risipi această neîncredere? Cu siguranţă, nu principalii actori economici şi, cu atât mai puţin, cei financiari, care nu au ştiut nici să măsoare şi nici să stăpânească nebunia care a cuprins pieţele.

Rămân acei factotum din viaţa publică, adică responsabilii politici. Mereu criticaţi, cel mai adesea bănuiţi de retorică goală, au acum ocazia să-şi demonstreze utilitatea. Riscul e, însă, evident. Dacă păstrează tăcerea, vor fi consideraţi automat vinovaţi. Dacă vorbesc, imediat se va insinua şi bănuiala: ce rol au avut în această criză? George W. Bush tocmai s-a dedat acestui exerciţiu, pe un ton alarmist, chiar dramatic, evocând fără teamă perspectiva “unei recesiuni lungi şi dureroase”.

Păstrând, desigur, proporţiile, Nicolas Sarkozy se află în faţa aceleiaşi provocări: să găsească cuvintele potrivite care să evite transformarea îngrijorării în “panică” (G. W. Bush dixit); fără, însă, a lăsa francezilor impresia că de acum criza se află sub control, dat fiind că, deocamdată, nimic nu permite această afirmaţie.

Pe scurt, preşedintele Franţei e dator, pe cât posibil, să liniştească spiritele, fără a le adormi; să explice, fără a crea panică şi să-şi recunoască limitele puterii, fără a le accentua pe cele ale posibilităţii de intervenţie. Miza e decisivă pentru cei trei ani care urmează: spre deosebire de omologul său american, Sarkozy nu e la sfârşit de mandat.

Material Preluat din “Le Monde” 25 septembrie 2008