Cum i-a curăţat Ceauşescu de trofee pe "baronii" lui Dej

"Şaizecişioptul românesc" a însemnat, pentru cei mai mulţi, doar anul când Ceauşescu s-a "răstit" la ruşi. Pentru alţii, câţi îşi mai aduc aminte, "şaizecişioptul" este anul

"Şaizecişioptul românesc" a însemnat, pentru cei mai mulţi, doar anul când Ceauşescu s-a "răstit" la ruşi. Pentru alţii, câţi îşi mai aduc aminte, "şaizecişioptul" este anul reformelor politice şi judiciare. Mai puţini ştiu însă că, tot în tumultuosul "şaizecişiopt românesc", Securitatea a declanşat o operaţiune fără precedent. Numele de cod: "Îmbogăţirea".

Pe de o parte, menită să inventarieze operele de artă rămase de la fostul regim şi să-i depisteze pe cei care le posedă. Pe de altă parte, o operaţiune "de partid şi de stat" menită să pună bazele unui transfer tacit de trofee: de la "baronii" lui Dej la "mogulii" lui Ceauşescu.

Aman, Tonitza, Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Băncilă, Lowendal, Iser, Pallady. Bricard, Kalman, Jardeus, Ranzzani, Hodler, Keller, Cantilli. Tablouri. Şi, în afara lor, mobilier de lux, covoare scumpe, argintărie şi orfevrărie. Pe de o parte. Pe de altă parte, nume grele: Atanase Joja, Constantin Doncea, Alexandru Drăghici, IC Parhon, Leontin Sălăjan, Valter Roman, Ion Popescu Puţuri, Leonte Tismăneanu. Şi alţii. Toţi, demnitari cu funcţii înalte pe vremea regimului Dej.

Erau cunoscuţi drept "baronii" lui Dej. Conform unor documente din arhiva Securităţii, toţi au primit, prin hotărâri de guvern, numeroase bunuri de valoare confiscate de la cei pe care i-au judecat şi condamnat la moarte. În perioada 1968-1970, toate aceste "trofee de partid şi de stat" au ajuns la cine trebuia. Conform principiului "în comunism, nimic nu se pierde". Totul se transferă…
"Strict secret" despre valori luate cu japca

"Astfel de tablouri (n.r. - zeci de tablouri din galeria naţională şi universală de maeştri ai picturii, opere care, pentru activiştii PCR, aveau valoare de inventar aproape simbolică) au fost date în custodie la MAI, MAE, ARLUS, PCR, Piaţa 7 Noiembrie, Casa Prieteniei Româno-Bulgare sau la persoane fizice; din verificările făcute de noi la instituţiile care au primit în custodie tablouri a rezultat că, in prezent, ele n-au o evidenţă a acestora şi nici nu se cunoaşte ce s-a făcut cu ele", se menţionează într-un document al Securităţii "strict secret", datat "mai, 1968". Un alt document, cam din aceeaşi perioadă, vorbeşte despre "verificările efectuate asupra modului de valorificare (…) a bunurilor ce au aparţinut unor infractori sau absenteişti". Cine erau aceşti "infractori" deposedaţi de averi? Antonescu, Tătărăscu şi alţi foşti demnitari cu rang înalt.

Câte astfel de dosare de îmbogăţiţi au fost instrumentate? Cam 3.000. Dintre acestea, 132 au fost selectate după "valoarea cantitativă şi calitativă a bunurilor". Există, de asemenea, în arhivele Securităţii, şi mai multe documente cu inventarul acestor bunuri de valoare (vezi facsimile).

Interesant este că numele de cod "Îmbogăţirea", acordat, cu substrat, de o eminenţă cenuşie a Securităţii, poate fi interpretat în fel şi chip. În sensul că, din faptele de îmbogăţire ilicită, "pe mâna lui Drăghici", fiecare îmbuibat, în funcţie de regim, şi-a tras şi el partea leului! Aşa cum, în bună tradiţie românească, s-a petrecut şi în decembrie '89. Când, de la comunişti, vilele şi averile au trecut la neocomunişti. La care, deocamdată, în mare parte, au şi rămas.

La braţ cu legea ilicitului

Acţiunea "Îmbogăţirea" a fost lansată de fosta Securitate la comanda noului staff al partidului comunist şi, în principal, a lui Ceauşescu, aflat pe un val de popularitate fără precedent. Dublată de alte operaţiuni "top secret" precum "Moştenirea" ("moştenită" de la Dej şi Ana Pauker), "Duduia" şi altele, acţiunea "Îmbogăţirea" s-a pliat bine pe fondul adoptării unor noi legi precum cea a ilicitului.

Ce era de fapt legea ilicitului? În vara lui "68, Marea Adunare Naţională a adoptat celebra Lege 18, a controlului averilor, poreclită de români "legea ilicitului".

O lege-sperietoare, ciudată şi destul de aspră, care-i mai bântuie şi azi pe cei care nu pot justifica provenienţa averilor. Pe atunci însă, legea a creat o adevărată psihoză, punând în mişcare un adevărat "tăvălug al despropietăririi". O "vânătoare de vrăjitoare" fără precedent. Cine avea două case, i se lua una. Cine avea două maşini, păţea la fel. Nu aveai voie să ai prea mult aur, prea mulţi bani la CEC. Toţi trebuiau să fie (cât mai - sic!) egali.

Deşi unii erau "mai egali decât alţii". Ca-n "Ferma animalelor", a lui Orwell. Cine nu se conforma se trezea "cu ilicitul pe cap". Şi i se confisca surplusul. Mai mult, de cele mai multe ori, i se intenta un proces. Şi, nu de puţine ori, se ajungea după gratii.

Mulţi nu au mai suportat şi s-au sinucis. Sau, în cel mai bun caz, au luat drumul exilului. Cu toate acestea, inumana şi antidemocratica lege a ilicitului a beneficiat de adevărate "ode" de laudă în presa comunistă. Mai ales în ziarul "Scânteia", ziar care, nu a suflat însă o vorbă despre operaţiunea "Îmbogăţirea."