Crime fără criminali, revizuire fără schimbare

Adrian Cioroianusenator PNL de Timiş, observator la Palamentul European

florăresele ar fi mai sărace dacă o social-democrată germană (ulterior comunistă şi moartă, în 1933, la curtea lui Stalin - moartă suspect, ca orice comunist adevărat în acei ani!) pe nume Clara Zetkin nu ar fi legat, la începutul secolului trecut, genul feminin de o zi anume a primăverii.
Aşadar, fac abstracţie de femininul generic al acestei zile pentru a vorbi despre un bărbat. Numele său: Asadullah Sarwari; el este fostul şef al poliţiei secrete procomuniste afgane din anii în care URSS impusese un guvern marionetă la Kabul (pentru cititorii care au uitat, precizez că afganii comunişti sunt indivizii aceia gălăgioşi, cu elicoptere şi aruncătoare de grenade, împotriva cărora luptă Silvester Stallone în Rambo III). De necrezut că acum, când vedem bine prin ce trece această amărâtă ţară, acolo, cineva şi-a mai adus aminte să facă un proces al comunismului! Spre nenorocul lui Sarwari: declarat vinovat de moartea a circa 400 de oameni în timpul în care el era un fel de securist-şef la Kabul (la sfârşitul anilor '70), a fost condamnat la moarte; la ora la care citiţi aici, se prea poate ca omul să fie mai aproape de Allah (sau de Lenin?). Printre ultimele sale cuvinte: "Nu am fost decât o rotiţă în uriaşul mecanism care era Statul în acei ani".
Ei bine, se vede treaba că e mult mai simplu să condamni comunismul în Afganistan decât în România. şi noi am avut rotiţe de-acestea cu duiumul. Să nu înţeleagă cineva că aş cere şi la noi condamnări la moarte. Nu. Ceea ce vreau să spun este că - mi se pare - noi ne complacem într-o ipocrizie. Aşa cum avem corupţie fără corupţi în capitalism, aşa am avut şi crime fără criminali în comunism! Bizară situaţie!
Acum o lună, la propunerea unui suedez, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei lua în discuţie condamnarea comunismului ca sistem politic şi social. Propunerea n-a trecut, din diverse motive: unu, că pentru un democrat sadea "este interzis să interzici". Drept urmare, partide comuniste pot fiinţa în Europa tocmai în numele libertăţii de exprimare! În al doilea rând, să nu ne imaginăm că toţi politicienii occidentali chiar doresc transparenţă totală în arhivele fostelor regimuri din Est; recent, într-un interviu acordat unei reviste româneşti, istoricul britanic Denis Deletant explica foarte bine cum unele campanii electorale ale unor onorabile partide sau personalităţi din Vest se făceau, în anii '60-'80, cu sume de bani ale căror rădăcini plecau de la Moscova, de la Bucureşti... Deci, chiar şi-acolo, în Occident, sunt unii care doresc uitarea.
Dar cred că surpriza mare am avut-o tot aici, acasă. Cunosc oameni care au suferit că Adunarea Parlamentară a CE "n-a făcut dreptate". Iertaţi-mă, dar e hilar! De ce, oare, ar avea nevoie România de o propunere a unui suedez ca să condamne comunismul? E ca şi cum un sat de eschimoşi ar apela la un şaman din Insulele Hawaii ca să le explice ce înseamnă gerul şi ninsoarea. Când ai avut - cum e cazul României - o elită intelectuală naţională decapitată, o ţărănime împinsă cu forţa în jugul colhozului, o clasă de mijloc care a ajuns să sape la Canal şi o mişcare de rezistenţă în munţi care a pâlpâit, cu dovezi zguduitoare de eroism şi naivitate, până la începutul anilor '60, când ai toate acestea (şi când mai ai şi exemplul tuturor statelor vecine!), de ce să mai aştepţi izbăvirea din partea unui suedez - un om poate destoinic şi brav, dar care nu a trăit pe pielea lui nimic din drama care aici (şi nu acolo) s-a petrecut?!
Am întâlnit, în schimb, şi oameni care se bucurau că la Consiliul Europei suedezul n-a avut succes. I-am întâlnit în diverse locuri: nu numai în Parlamentul nostru (cum aţi fi tentaţi să credeţi), ci şi în presă, şi în universităţi, şi în tribunale... Ca unul dintre iniţiatorii unei Legi a lustraţiei, am încercat să arăt că legea nu taie capete, nu naţionalizează averi, nu ia jeep-urile din curtea unora, nu seacă apa din piscinele altora. Lustraţia (continuare firească a Punctului 8 de la Timişoara) vrea doar ca aceia care au fost activişti cu grad ai sistemului comunist să nu mai facă, o vreme, politică. În Cehia, Germania, Polonia, Bulgaria ş.a. legi similare sau înrudite au putut trece; la noi mai aşteaptă. Cum spunea recent un domn senator şi ex-ministru (în faţa Comisiei de Drepturile Omului, exact acum o săptămână): "Să facem lustraţie, dar nimeni să nu fie sancţionat decât moral".
Cu alte cuvinte, nu văd cu ce ne-ar putea ajuta un suedez când unii dintre noi, în buna tradiţie neaoşă, primesc să se revizuiască, dar cu o condiţie: să nu se schimbe nimic!