Crăciunul de altădată nu mai seamănă cu cel de azi

În urmă cu 100 de ani, nu jucăriile, ci dulciurile şi îmbrăcămintea erau cadourile cel mai des primite în dar de copii. Povestea sărbătorilor de Crăciun este, aşa cum o ştim noi, cam

În urmă cu 100 de ani, nu jucăriile, ci dulciurile şi îmbrăcămintea erau cadourile cel mai des primite în dar de copii.

Povestea sărbătorilor de Crăciun este, aşa cum o ştim noi, cam de 100 de ani. Istoricul Adrian Majuru povesteşte că, la începutul secolului trecut, rareori cadoul de sub brad însemna jucării.

Dulciurile sau îmbrăcămintea nouă reprezentau cadoul cel mai obişnuit. "Acum, dacă nu are roboţel transformer sub pom, nu e bine. Nici vorbă de hăinuţe, nu se mai bucură la aşa ceva", spune Ioana Ioana, o bunică din cartierul Rahova, sectorul 5.

La periferiile oraşelor de acum un secol şi a târgurilor îngropate în nămeţi sau straturi de noroi şi băltoace adânci, sărbătorile iernii treceau cu repeziciune. Timpul cunoştea slabe oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copiii aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare nerăbdare: colindatul cu Steaua, Moş Ajunul, Sorcova, apoi jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii.

"Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi intrăm în cartierele semiperiferice ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici, colo apărea câte un brăduţ împodobit, iar sensul de cadou căpăta culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei", spune istoricul Adrian Majuru. El mai precizează că existau colinde cântate de cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casă, iar vizitele rudelor şi prietenilor erau cultivate cu fiecare an în perioada sărbătorilor.

"Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile bulevarde şi arterele proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă", mai povesteşte istoricul.

"Aveam mai multă inimă largă"

Acum, marile oraşe ale ţării şi mai ales Capitala sunt împodobite de la începutul lunii decembrie. Elementul de noutate a dispărut, însă, cu toate acestea, aprinderea luminilor pe bulevardul principal al Bucureştiului încă atrage mii de oameni. Familia Ioana locuieşte în sectorul 5 de mai bine de 25 de ani. Petre este funcţionar public, iar Ioana, soţia lui, este administrator la o grădiniţă.

Ei au un băiat, Lucian (33 de ani), care este poliţist, iar soţia lui, Irina, este consilier juridic. Nepotul, George, este elev în clasa a III-a, şi atât părinţii, cât şi bunicii speră că el va fi primul "non-bugetar". Toţi locuiesc într-un apartament din cartierul Rahova. Amintirile Crăciunurilor de pe vremea comuniştilor lipsite de belşugul de-acum sunt încă proaspete.

Dar la fel de proaspătă este şi bucuria pe care o trăiau la fiecare sărbătoare. "Luam butelii cu trei zile înainte. Nu umblai cu sacoşa, duceai în geantă. Nu riscai să vadă cineva că ai luat ceva pe sub mână", îşi aminteşte Petre cu nostalgie. Şi din puţinul luat "pe sub mână" era uşor să împarţi cu prietenii. "Aveam mai multă inimă largă, veneau la noi tot felul de musafiri, era tare frumos.

Acum, în ziua de Crăciun suntem de cele mai multe ori numai noi, familia. Dar este bine, pentru că ne înţelegem, iar George oricum aleargă pe aici cu cadourile. Începem ziua cu o ţuică fiartă şi apoi întindem masa", descrie Ioana ziua de Crăciun.

Colindele pe stradă, un obicei aproape uitat

Cetele de Irozi, colindători de la mahala, nu ajungeau vreodată în centrul oraşului, explică Adrian Majuru, pentru că acesta "era spaţiul cosmopolit al protipendadei, oraşul oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi". Sărbătorile erau "gustate" în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp, iar ţinutele de sărbătoare pregătite la rândul lor cu luni bune înainte îmbrăcau o lume unită în veselia împrejurărilor, dar foarte diferită în aceea a intereselor.

Situaţia nu s-a schimbat prea mult. Ceea ce le lipseşte azi bucureştenilor este bucuria de a primi colindătorii. "Veneau pe vremea lui Ceauşescu vecinii cu copii de mână şi ne cântau colinde, era altfel. Acum abia ne cunoaştem vecinii, suntem mai distanţi unii cu alţii. Ce e drept, după o zi de muncă şi două ore în trafic, nu prea îţi mai arde de socializare", spune Petre.

Noul an începea pe 6 ianuarie

Anul Nou, revelionul reprezintă o cucerire cotidiană recentă, iar la nivel de masă a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece, şi prima întâlnire a noului an, devenise un obicei al protipendadei româneşti din a doua parte a secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborât şi către clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial. Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie.

Palatul Şuţu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbei, Ghica sau Grădişteanu au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, revelionul a detronat impozanţa balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916. "Revelionul era trăit în felurite chipuri, în funcţie de treapta socială pe care te aşezase destinul. Dar, indiferent de aceasta, era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaştere şi distracţie.

Mahalaua a descoperit revelionul - paradoxal - în anii puterii populare - când cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal", spune istoricul Majuru. Cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină improvizată în sala de dans.

Dar pentru cei mulţi, nou-înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural - în regimul precedent se numeau <> -, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi imitau melodii la modă, spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună noaptea dintre ani.

Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor '70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul Cântării României şi a regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate, dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice.

Cadouri sub brad pentru toată lumea

"Bradul de Crăciun devenise o bucurie pentru aproape fiecare casă începând cu anii '70, iar atenţiile faţă de copii s-au extins şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute", povesteşte Adrian Majuru. Astăzi, bradul reprezintă atracţia principală a sărbătorilor de iarnă. Peste tot, oraşul geme de ornamente şi podoabe, fapt ce, în urmă cu câţiva ani, nici nu era visat.

"Înainte aveam podoabe păstrate de la an la an. Acum, totul este nou. În fiecare an luăm altă cutie de globuri, alte podoabe. Bani să ai! Că găseşti de toate!", spune Ioana. Petre îşi aminteşte însă că, înainte de Revoluţie, când brazii erau atât de rari, bucuria parcă era alta.

"Cumpăram numai molizi. Rar găseai câte un brad, dar şi când îl găseai, mergeai şi zece-douăzeci de staţii cu tramvaiul de mândrie. Toţi te priveau cu invidie", a povestit Petre, care acum se bucură de beneficiile bradului artificial. Acesta nu lasă ace pe covor, iar spray-ul cu aromă de brad înlocuieşte, în opinia lui, cu succes aroma naturală a coniferelor.

"Dacă nu am piftie şi caltaboş pe masă, nu e sărbătoare"

Chiar dacă vremurile se schimbă, familia Ioana este convinsă că tradiţiile nu se vor pierde. Pe masa de Crăciun vor exista întotdeauna friptura de porc, sarmalele cu mămăliguţă, piftia şi salata de boeuf, cârnăciorii şi preparatele de casă. Cozonacul, chiar dacă acum există în magazine, în diverse variante şi cu tot felul de arome, nu are gustul fin, proaspăt, pufos decât dacă este făcut în casă, pregătit cu atenţie în seara de Ajun.

"Nu cred că o să mâncăm vreodată gen fast-food în ziua de Crăciun. Tradiţia nu se pierde chiar aşa uşor. Dacă nu am caltaboş pe masă şi piftie, nu e sărbătoare", spune plină de convingere Ioana.

Moş Gerilă şi carnetul de partid

"Anii puterii populare i-au alungat pe Moş Nicolae şi pe Moş Crăciun. Ultimul a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi Moş Gerilă. Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase - aşa cum ne arată ziarul "Naţiunea" din decembrie 1948 -, într-un proletar robust, alergând prin periferiile îngheţate ale unui oraş având în mâna stângă carnetul de partid.

Şi în timp ce alerga în miez de noapte, accesoriile costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vânt: barba, căciula tradiţională, iar vestitul palton roşu lăsa vederii un bust dezvelit în oţelul gerului de iarnă. Această imagine arăta clar metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor. Situaţia s-a mai calmat către anii 60', iar proletarul lăsa locul unui Moş Gerilă mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lăsând carnetul de partid pentru alte împrejurări", a povestit istoricul Adrian Majuru.

Sărbători peste hotare

În urmă cu un secol, doar protipendada avea acces la sărbători în străinătate. Destinaţiile preferate erau Paris şi Viena. Şi astăzi, capitala Austriei a rămas un loc unde românilor le place să îşi petreacă măcar câteva zile de sărbători. Şi asta pentru că, în pragul Crăciunului, Viena devine aproape neîncăpătoare pentru cei dornici să se bucure din plin de sărbătorile de iarnă.

Hotelurile sunt pline până la refuz, iar pe principalele străzi comerciale, precum Mariahilfer sau Korntner, agitaţia şi goana după cadouri au început încă de la sfârşitul lunii noiembrie, iar odată cu lăsarea întunericului, centrul Vienei se transformă însă treptat într-un adevărat oraş de basm: se aud colinde, miroase a castane coapte şi turtă dulce, iar în faţa primăriei, în fiecare an, este deschis un târg de Crăciun. În mijlocul pieţei tronează un brad imens de 70 de metri înălţime, împodobit cu 1.000 de luminiţe.