Civilizaţia Coclaurilor

Oricărui suflet îi este necesară, precum apa pentru trup, cel puţin o călătorie prin pustietăţile pământului. Prin locuri în care eşti numai tu şi natura, sub paza Creatorului tuturor

Oricărui suflet îi este necesară, precum apa pentru trup, cel puţin o călătorie prin pustietăţile pământului.
Prin locuri în care eşti numai tu şi natura, sub paza Creatorului tuturor celor văzute şi nevăzute. Românilor, care numesc aceste pustietăţi "coclauri", le place al naibii de mult să le străbată în lung şi-n lat, probabil pentru că sufletul românesc e ceva mai însetat de frumos. Iar coclaurile româneşti sunt atât de frumoase!
Asemenea locuri am vizitat, săptămâna trecută, trecând dinspre Vâlcea către Hunedoara, de la Olt, pe Lotru, până la Jieţ. La câţiva paşi după grădinile pensiunilor de la şosea (DN 7A), nu mai vezi ţipenie de om. Chiar şoseaua, ajunsă în zonele înalte, şerpuieşte printr-o pustietate atât de sălbatică încât, dacă nu ar fi asfaltată, ai crede că ai nimerit pe altă planetă. Sau, cel puţin, că şofezi pe o Terra încă neatinsă de om.
În mijlocul acestor peisaje, toate treburile de-acasă se estompează şi tot vacarmul gândurilor de zi-cu-zi se pierde în vuietul apelor repezi, pe lângă care nu mai poţi să treci nepăsător. În hăul ameţitor ce se-ntinde în stânga, imediat după parapetul şoselei, ţi se prăvălesc toate frustrările de orăşean. Iar când ţi-a căzut şapca de pe frunte, uitându-te în sus spre piscul din dreapta, ai uitat şi de scumpirea benzinei, şi de scadenţele creditului "doar cu buletinul", din care abia ţi-ai luat frigider. Te minunezi, şi nimic mai mult (filosofii spun că Frumosul este scopul final al tuturor lucrurilor, dincolo de care omul nu mai are nicio nevoie).
În asemenea locuri, toate se potrivesc perfect: clipocitul izvoarelor cu duruitul cascadelor, trilurile păsărilor cântătoare cu foşnetul pădurii, zumzetul gâzelor cu hârâitul greierilor.
Verdele de aproape - cu albastrul din depărtare. Fuga norilor de pe cer - cu graba apelor curgătoare. Până şi duduitul motorului, turat uneori la maxim, se potriveşte cu scrâşnetul pietrelor dislocate de anvelope.
Se potrivesc toate, pentru că aici guvernează altfel de reguli, prea puţin influenţate de orgoliile omului. Izvoarele, cascadele, păsările, pădurea, cu toate culorile şi regulile lor, formează o civilizaţie la care omul n-a avut decât să se adapteze: Civilizaţia Coclaurilor!