Ciocăneşti, comuna-muzeu

Am mai văzut pe lumea asta muzee, felurite, de mai toate profilele. Dar o comună întreagă să fie un muzeu, ea însăşi, mai rar. Eu, unul, nu am cunoştinţă de altul la fel. Mă refer la

Am mai văzut pe lumea asta muzee, felurite, de mai toate profilele. Dar o comună întreagă să fie un muzeu, ea însăşi, mai rar. Eu, unul, nu am cunoştinţă de altul la fel. Mă refer la comuna suceveană Ciocăneşti. Am descoperit-o când nu era aşa ca azi. Muzeu. În vara lui '92, pare-mi-se. Aveam cu familia un traseu Moldova-Maramureş-Sălaj. Vrând, nevrând, am descoperit-o. Mai întâi, o casă. Cu o arhitectură exterioară intersantă şi personală. Am fotografiat-o bucuros. Apoi altă casă. În acelaşi stil. Am fotografiat-o. Apoi o fântână ca o căsuţă. Şi încă una. Le-am fotografiat. Mă grăbeam spre Maramureş. Şi pe măsură ce străbăteam Ciocăneştii din jud. Suceava, eram din ce în ce mai contrariat. Cum se poate să nu cunoştem, noi, românii, o asemenea minunăţie. Iaca, sî poati, cum ar pronunţa un localnic. Mi-am jurat atunci în barbă că voi reveni aici. Într-o bună zi.

Iată-mă. În iarna asta secetoasă. A lui 2006. Decembrie. Dimineaţa. Soarele geros străluceşte orbitor. Pune în evidenţă un deal mare - verde, galben, maroniu. Culori de toamnă - care domină înălţimile Ciocăneştiului. Aşteaptă vibrând albul pacific al zăpezii. Cerul e de un albastru de-a dreptul orbitor. De vară. De august. De după prânz. Auzi, în plin decembrie! Mai să termin un film întreg. Citeşte "sim". Că am digital. Asta numai cu dealul. Prin vale însă bate un vânt geros. Cu şfichi. Îţi ard obrajii. Ţi-i înroşeşte.

Prima casă. A doua. Celelalte. Fac fotografii. Case-muzeu. Care alcătuiesc o comună-muzeu. O comunitate-muzeu. Iată un han. În construţie. Din lemn. Camere multe. Intrarea în curtea hanului se face printr-o poartă. Uriaşă. Cu acoperiş. Sprijinită de doi stâlpi. Încrustaţi. Cu chipul domnitorilor. Pe fiecare. Stâlpii sunt arşi. Şi imprimaţi cu modelele de pe case. Mai abitir seamănă cu două fluiere. Cu două tilinci. Splendid. În curte, în faţă, un buzdugan. Încrucişat cu o măciucă. Mari. Uriaşe. Îndreptate ameninţător. Spre răsărit. E constatarea mea. Fotografiez. Sunt simboluri de luptă ale ciocăneştenilor. Bâta lui Decebal. Buzduganul lui Dragoş. Care a trecut pe aici când să descalece în Moldova. Şi al lui Ştefan. Care aici îşi făcea armele. Căci de aceea i se spune Ciocăneşti. De la ciocanele cu care se făceau armele lui. E un sat de vechi armurieri. Ştefan venea aici. Acolo, sus pe deal, pe vârful Pinului, e peştera Ciocăneştilor. Era atelierul de arme. Fierăria. Buzduganul de Ciocăneşti era mai tare ca glonţul. Mai mortal. Nu aveai scăpare. Ştefan venea noaptea. Aici. Sus. Aducea multe vase. Cu vin. Le dădea ciocănarilor. Bea cu ei. Noapte - zi - noapte. Apoi se întorcea la scaun. Tot la vreme de noapte. Tot aici s-a oprit şi drumul Tătarilor. Pentru totdeauna. Să vină Occidentul. Să-l vadă. Cum a fost el salvat. Să ştie. Aici. La Ciocăneşti. Aici. De noi. Cu buzduganele noastre. Am apărat Europa de barbari. Numai de slavi n-am putut. Adaug eu.

Mai la vale, un alt han. Mai mic. În curte, un car. Pe el, un ou uriaş. Pictat. Fotografiez. Aici e obiceiul ouălor pictate. Încondeiate. Acesta e un simbol. Când e sărbătoarea lui, e scos la plimbare prin comună. Cu carul acesta. Carul a fost al lui Tomoiagă. Tatăl primarului de acum. Oul e pictat de fiica lui, sora primarului. Toată familia e de artişti. Bătrânul Dumitru Tomoiagă, fie iertat, a fost primul care a făcut aceste ornamente. E o sculptură cu dalta pe mortar de ciment semiumed. Mi se spune. Spun: culorile sunt de o fineţe. Şi de o discreţie. Frizează rafinamentul vechilor greci. Al asiro-babilonienilor. Parcă sunt motiv de friză. Priviţi-le. Am spus. Am fotografiat. Cei trei copii ai lui Dumitru Tomoiagă i-au urmat meseria. Artişti. Sunt peste 200 de case. Fiecare cu modelul ei. Adaptat locului. Poziţiei. Ambientului. Culorilor înconjurătoare. Aşa. S-a creat o nouă heraldică. Luată de pe cămaşă, bundiţă. Pusă pe faţadă.

Şi pe dealul de vizavi, ce-i? Întreb. Casa primarului. A familiei sale. Şi biserica din curte. Întreb. Tot a lor. Mi se spune. Nu e biserică. E paraclisul familiei. E o capelă. Aşa i se mai zice. Oameni credincioşi.

În mijlocul comunei, încă o casă-muzeu. A Leontinei Ţaran. Interior bucovinean. Covoare. Marame. Pe jos. Pe pereţi. Culori. Tablouri cusute. Totul. Dar totul, de mână. Un baroc folcloric multicolor. Trandafiri uriaşi. Pe perine. Peretare. Să-i zic altfel? Nu. Nu. Aici nu e kitsch. Rămânem la a-i spune "un fel de baroc". Folcloric. Etno-baroc. Poftim termenul. Fotografiez. Ţuculescu, dacă ar fi văzut aşa ceva, poate-şi schimba stilul. Nu lua elemente geometrice numai din scoarţa oltenească. Dar tot la "ce"-ul primar, folcloric, rămânea.

Mai sunt şi alte rafinamente. De pildă, fântânile. Ca nişte case de lemn. Mai mici. Au şi ele stilul lor. Dar cu aceeaşi heraldică. De Ciocăneşti. Da, heraldică de Ciocăneşti.

Să râdă esteţii.

Ce dă Ciocăneştiul turistului? Cu ce-l momeşte? Cu ce-l recheamă?

Sunt trei serbări. Sebarea. Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate. Sunt aici gospodine care ştiu din moşi meseria asta. Le-am văzut pe la târgurile naţionale. Adevărate artiste. Artiste. Chiar. Apoi, e Festivalul Naţional al păstrăvului. Aici, în apele din Ciocăneşti este cel mai ecologic păstrăv. Apa e clară. Curată. Are calităţi. Păstrăvul ei. La fel. Aici poţi mânca păstrăv la cobză. Cobza are crenguţe numai din vârfuri de brad. Păstrăvul e afumat. Cu acest prilej vin aici locuitorii din Cuhea (Bogdan Vodă) cu Bogdan al lor şi descalecă la noi. În satul Botoş. La biserică. În locul unde ştiu ciocăneştenii că a făcut-o. La 1359. Mi se spune. Maramureşenii nu uită că aici s-au oprit invaziile barbare. Dealul din faţa noastră "e podit cu oase." Mi se spune. Oase din vremea tătarilor. Oase din cele două războaie.

Ultima-n an, Serbarea Obiceiurilor Populare. Vine lume. Vin străini. Vin ai noştri. Şi se bucură. Colinde, costume, porturi, obiceiuri. Fotogafiez. Trei fătuci. Un grup. Şi plec. Unde?

Cu onor&scârrrrrrrrrrbă… în Bucureştiul iubit.

Buzduganul de Ciocăneşti era mai tare ca glonţul. Nu aveai scăpare.

Aici poţi mânca păstrăv la cobză. Cobza are crenguţe numai din vârfuri de brad. Păstrăvul e afumat.

Începând de astăzi, timp de trei zile, Ciocăneştiul va fi gazda Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate