Câinele preşedintelui Vlad Ţepeş

O cunoştinţă din anii '90 s-a nimerit să ajungă, printr-o întâmplare, şef peste un serviciu secret şi, în această calitate, m-a invitat la masă, la vila de protocol unde locuia. Cel

O cunoştinţă din anii '90 s-a nimerit să ajungă, printr-o întâmplare, şef peste un serviciu secret şi, în această calitate, m-a invitat la masă, la vila de protocol unde locuia. Cel care ne servea, un cadru militar al acelui serviciu de elită, s-a ocupat cu mare grijă de noi, după care l-a întrebat, cu tot respectul, pe şeful său direct: "Câinele serveşte masa?". Nu mai ţin minte dacă friptura servită potăii era în sânge sau bine rumenită, dar întâmplarea mi se pare relevantă pentru a înţelege mai bine de ce conducătorii acestei ţări ajung să fie atât de îndepărtaţi de cei care i-au ales. Pentru a completa tabloul, aş mai relata cum am ajuns, o singură dată în cariera de jurnalist, în biroul preşedintelui României.

Ceea ce mi-a rămas în minte a fost faptul că, în anticamerele prin care am trecut, forfotea o adevărată oştire, formată din cadre superioare din armată sau din serviciile speciale, unii în civil, alţii în uniformă. Toţi erau gata să-l servească pe preşedinte - îi aduceau mapa, îi serveau supa, îi plasau o notă informativă. Am mai văzut şi alte sedii ale celor puternici, dar singurul loc unde conducătorul ţării mai părea a fi înconjurat de atâta adulaţie era palatul Topkapi din Istanbul, unde locuiau sultanii Imperiului Otoman.

Din aceste motive şi încă multe altele, sunt adeptul unei republici parlamentare. Pentru că ştiu că, mai devreme sau mai târziu, orice preşedinte ajunge să se creadă sultan sau cel puţin Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, la un loc. Sunt perfect conştient că imensa majoritate a cetăţenilor doresc să aibă dreptul de a alege direct un cap al statului. Acest drept poate fi păstrat, dar, în acelaşi timp, puterea trebuie trecută către parlament, lăsându-i preşedintelui strict atribuţii de reprezentare. Actuala Constituţie a funcţionat într-un singur caz: atunci când la Cotroceni s-a aflat Ion Iliescu, iar la Palatul Victoria, prea-supusul său premier Nicolae Văcăroiu. În rest, istoria postdecembristă nu a consemnat decât conflicte între cele două palate. O modificare, acum, a Constituţiei şi delimitarea mai clară a sarcinilor preşedintelui de cele ale premierului ar fi poate singurul lucru bun care ar ieşi din actualul conflict politic.

Iar pentru cei care privesc controversa "republică parlamentară vs prezidenţială" strict dintr-o perspectivă pro sau contra Băsescu, aş aminti că, în 2004, acesta îşi dorea mult mai mult fotoliul de premier, decât postul decorativ de la Cotroceni. Să ne amuzăm închipuindu-ne un premier Băsescu chemat săptămânal la parlament pentru a răspunde interpelărilor unui Funar sau obligat să negocieze, cu Hrebenciuc şi Haşotti, adoptarea unei legi. Până la urmă, şi aceasta este democraţia.