Fertilizarea in vitro permite controlul genetic fără avort

Dr. Beatrice Ioanioanbml@yahoo.comDr. Vasile Astărăstoae colegium@iasi.mednet.ro

afectaţi ajung în scaune cu rotile până la vârsta de 10 ani, având retard neuropsihic şi mental.

Trierea, un joc tip "caută şi distruge"
Distrofia Duchenne se transmite printr-o genă defectă, situată pe cromozomul X, astfel încât femeile sunt, de regulă, purtătoarele genei, iar urmaşii lor de sex masculin sunt cei afectaţi. În timp ce încercau să se resemneze, un genetician a sugerat posibilitatea screening-ului genetic preimplantator în cazul sarcinilor următoare. În acest mod se pot determina sexul embrionilor şi existenţa anomaliilor genetice, după fertilizarea in vitro. Cei doi au acceptat această procedură pentru o viitoare sarcină. Ei susţin: "Nu vrem să renunţăm la băieţelul nostru pentru nimic în lume, dar a putea avea un copil care să nu sufere la fel de mult ca şi Charlie ar însemna că lumea este a noastră".
În acest caz, screening-ul genetic presupune o "triere" a embrionilor in vitro, înainte ca aceştia să fie implantaţi în uterul matern, o veritabilă tehnică de tip "caută şi distruge". Susţinătorii screening-ului genetic arată că beneficiul cel mai important este de a da posibilitatea părinţilor să decidă dacă acceptă sau nu să aducă pe lume un copil care ar putea deveni o sursă de suferinţă. În acest caz, părinţii sunt avizaţi, astfel încât decizia lor de a recurge la fertilizare in vitro şi screening genetic al embrionilor este informată.
Lorna şi Gus aleg să recurgă la fertilizare in vitro cu testare genetică, şi nu la testare genetică prin amniocenteză în cursul sarcinii, pentru că nu sunt de acord cu avortul. În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă, din perspectivă morală, este mai acceptabilă procrearea in vitro, urmată de eventuala distrugere de embrioni, faţă de testarea genetică în cursul sarcinii. Ambele proceduri conduc, în final, la moartea unei fiinţe.

Riscul - manipularea genomului uman
Deşi utilizarea testării genetice a embrionului fie în cursul fertilizării in vitro, fie în cursul unei sarcini pare acceptabilă, există însă pericolul ca această tehnică, odată acceptată pe scară largă, să ducă la comiterea de abuzuri. În aceste condiţii, cine ar trebui să deţină controlul asupra acestor tehnici şi cine va putea stabili limitele? Legislaţia, societatea, medicii sau indivizii autonomi şi responsabili?
Care sunt criteriile de gravitate ale unei boli care să justifice aplicarea acestei tehnici şi cine le va stabili? Dacă, în virtutea libertăţii procreative, părinţii vor dori să recurgă la screening genetic şi implantare selectivă a embrionilor pe bază de sex, inteligenţă, culoarea ochilor, a pielii, orientare sexuală etc? De ce să nu li se dea copiilor un avantaj genetic şi, în plus, să li se şi corecteze "defectele" obţinute în urma loteriei genetice? Iată că, privită în acest mod, limita dintre prevenire şi îmbunătăţire devine foarte fragilă, mai ales în condiţiile în care conceptele de boală şi sănătate sunt concepte incerte, supuse schimbărilor, influenţelor factorilor de mediu şi chiar sociale.