Dr. Silvia Nica, medic de urgenţă: „Sunt oameni care de Sărbători îşi aduc bătrânii la spital. În unele cazuri este vorba despre un abandon“

La unităţile de primiri urgenţe ale spitalelor care asigură asistenţă medicală de sărbători, luna decembrie este cea mai aglomerată din an. Dr. Silvia Nica, medic la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, nu îşi ia niciodată concediu de sărbători. La camera de gardă, Crăciunul este o zi obişnuită de muncă. Doar mai mulţi pacienţi în stare de ebrietate, mai multe colici biliare şi bătrâni abandonaţi pe un spat de spital.

Dr. Silvia Nica are 45 de ani, iar de 20 de ani este medic la urgenţă. Anul acesta de Crăciun este de gardă.  A fost şi de Paşte, i-a reamintit băiatul ei cel mic. De sărbători, în familia Nica există o tradiţie mai specială faţă de ce se întâmplă în mod obişnuit în casele românilor. Ambii soţi, medici, îşi fixează gărzile în aceeaşi dată, fie de Crăciun, fie de Anul Nou. Iar între cele două sărbători au grijă să aibă împreună aceeaşi zi liberă, când stetoscopul este înlocuit cu vioara. Amândoi fac parte din Orchestra Medicilor, care an de an susţine un concert de sărbători. Însă prea puţin despre partea aceasta frumoasă a Crăciunului ne vorbeşte dr. Silvia Nica, ci mai mult despre ce se întâmplă la camera de gardă în timpul sărbătorilor.

„Weekend Adevărul“: Sunt mai multe cazuri înregistrate la unitatea de primiri urgenţe la sfârşitul anului?

Dr. Silvia Nica: Cazuistica în perioada de sărbători este aceeaşi ca pe tot parcursul anului, însă ţinând cont că poporul român nu scapă nicio ocazie de a sărbători, desigur că numărul pacienţilor care vin la urgenţă din cauza aportului alimentar excesiv şi mai ales din cauza aportului „hidric“, respectiv alcool, excesiv este mult mai mare. Pe de altă parte, se simte faptul că medicii de familie sunt în concedii, iar alte instituţii medicale au un program mai restrâns. Într-adevăr, aceasta este perioada cea mai grea din an la noi, la camera de gardă.

Aveţi date privind creşterea numărului de prezentări la urgenţă în luna decembrie?

Creşterea este de 10-20 la sută, cu patologia aferentă, dar mai există un alt obicei al poporului român, care nu ştiu dacă este de mult sau s-a format în ultimii ani. Cert este că acum s-a întemeiat obiceiul de a aduce la spital bătrânii care au patologii cronice. Asta se întâmplă în special în familiile care părăsesc oraşul în perioada de sărbători. Sunt oameni care îşi aduc bătrânii la spital, pe mâini sigure. Există şi această „patologie“, iar în unele cazuri putem spune că este vorba despre un abandon. Practic, unii dintre ei ne şi mărturisesc: „Eu trebuie să plec. Ce fac cu mama, tata?“. Din păcate, situaţia acestor cazuri, care reprezintă o problemă socială, este foarte deficitară la noi, în ţară şi în Bucureşti. La Spitalul Universitar ne confruntăm zilnic cu probleme de ordin social.

Stările de ebrietate, pe primul loc

Care sunt cele mai frecvente cazuri?

Pe primul loc aş pune toate stările cauzate de consumul de alcool. Pot fi pacienţi cu traumatisme cranio-cerebrale în urma consumului de alcool, pot fi pacienţi hipotermici care se „odihnesc“ într-un şanţ şi ajung la noi după nu ştiu câte ore, unii au fost aduşi chiar dintr-o ghenă de gunoi. Pe locurile următoare sunt problemele digestive, acestea însemnând colici biliare, pancreatite, enterocolite, ulcere decompensate din cauza mâncărurilor picante consumate cu ocazia sărbătorilor, sindroame dispeptice.

Spuneaţi că medicii de familie au concediu de sărbători. Sunt şi false urgenţe care aglomerează camera de gardă?

Cu urgenţe false ne confruntăm în fiecare zi, cu atât mai mult în perioada sărbătorilor. Majoritatea pacienţilor care vin aici sunt false urgenţe.

Ce înseamnă acest lucru?

Oricine vine la spital are o acuză, dar nu întotdeauna o urgenţă. Se întâmplă ca un membru dintr-o familie de etnie romă, care aşteaptă cu toţii aici când este internat unul de-ai lor, să-şi amintească brusc că îl doare ceva, de acum o lună, un an. Merge la triaj şi se consideră o urgenţă.

Şi sunteţi obligaţi să-l înregistraţi dacă are o problemă de acum un an?

Când se duc la triaj, mulţi dintre ei ştiu că trebuie să spună că îi doare de o zi sau două. Asistentul de triaj trebuie să creadă ceea ce spune pacientul, pentru că acesta e un lucru categoric. Acesta îi face pacientului o foaie de prezentare. Pacientul este preluat de un medic. Când medicul începe să-l întrebe în amănunt ce s-a întâmplat şi pune întrebări ajutătoare pentru el, dar care îl încurcă pe pacient, iese la iveală că simptomele există de mult timp, dar că nu a avut timp să meargă la medicul de familie.

Care sunt cele mai grele cazuri din punctul dumneavoastră de vedere?

Cele mai grele cazuri sunt pacienţii în stare de ebrietate, pentru că ne-au oferit foarte multe surprize de-a lungul timpului. Chiar şi cei care nu au nicio marcă traumatică la nivel cranian pot dezvolta hemoragii intracerebrale. Şi eu, şi toţi colegii mei am avut cazuri de pacienţi pe care i-am considerat doar sub influenţa băuturilor alcoolice şi ulterior s-a dovedit că, fără să aibă nicio traumă, pur şi simplu le-a pocnit un vas de sânge în cap. Aşteptând să se trezească din aburii lui Bachus, sunt pacienţi care dezvoltă hemoragie cerebrală. Consumatorii cronici de alcool au vasele foarte fragile.

De sărbători vor predomina aşadar aceste cazuri grele...

Da, luna decembrie este, pentru unităţile de primiri urgenţe, perioada cea mai grea.

Colinde şi puţină culoare la camera de gardă

Cum petreceţi sărbătorile la camera de gardă? Simţiţi totuşi că este Crăciunul?

Într-o oarecare măsură simţim că este Crăciunul, nu trecem nepăsători peste această perioadă. Ne cântă colindele tot timpul în staţie, împodobim spaţiile cu câte ceva, încercăm să dăm şi aici puţină culoare sărbătorilor. Dar atât. Altceva nu se întâmplă. Activitatea este aceeaşi.

De câţi ani faceţi această meserie?

Dacă socotesc şi rezidenţiatul în medicină de urgenţă, pe care l-am început în 1996, iată, acum se fac 20 de ani de când trăiesc într-un ritm cu gărzi de 17 ore în timpul săptămânii, de 24 de ore în weekend. Rezidenţiatul l-am făcut în Spitalul Militar, unde am stat mai mult pe anestezie terapie-intensivă, de altfel am şi obţinut a doua specializare pe anestezie terapie-intensivă. În departamentul de urgenţă de la Spitalul Universitar lucrez de la 1 ianuarie 1999.

Ce vă motivează în acest domeniu foarte greu?

Reuşesc să mă motivez pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. Dacă nu mi-ar fi plăcut, probabil că aş fi abandonat. Acesta este şi motivul pentru care, chiar dacă mi-am făcut a doua specialitate, nu plec de aici. E o a doua mea casă. Spaţiul acesta în care suntem acum este în sfârşit un spaţiu definitiv. Ne-am tot mutat până am ajuns aici, am avut trei locaţii temporare, iar acest spaţiu s-a construit sub ochii mei. Am ştiut fiecare centimetru pătrat din acest spaţiu dinainte de a fi tencuit, de la ţevi, fire electrice... M-am implicat şi în amenajarea spaţiului şi chiar nu-mi doresc să plec de aici. Nu ştiu ce se poate întâmpla mai târziu, dar deocamdată aici mă simt bine. Simt că locul meu este aici.

V-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară?

Văzând că alţii pleacă m-am gândit că ar fi o posibilitate şi pentru mine, că aş putea teoretic să fac şi eu lucrul acesta, dar practic nu mi-am dorit niciodată să fac lucrul acesta. Nu îi înţeleg pe alţi colegi care nu aveau grija zilei de mâine, aveau casă şi totuşi au plecat. Trebuie să munceşti să îţi asiguri traiul şi aici, şi acolo. Nu îţi dă nimeni degeaba. I-am înţeles pe cei care nu aveau o casă şi îşi doreau să ducă un trai civilizat. Niciodată nu am considerat că statutul material, banii, este cel mai important lucru în viaţă.

Stetoscopul, înlocuit cu vioara

Pentru dumneavoastră ce este important în viaţă?

Legăturile sufleteşti pe care le ai şi pe care trebuie să le menţii şi să ai grijă de ele. Familia, părinţii sunt cele mai importante aspecte pentru mine. Şi de ce nu, preocupările mele extraprofesionale, pe care nu le-aş putea face în altă parte decât în Bucureşti. Eu cânt la vioară şi împreună cu soţul meu suntem în Orchestra Medicilor.

Nu aţi prefera să aveţi un concert de Sărbători în locul unei gărzi?

Avem şi concert de sărbători. Pe 27 decembrie avem concert la Ateneul Român. Dar înainte de această dată, pe 25 decembrie sunt de gardă.

Ce reprezintă muzica pentru dumneavoastră?

Este modul meu de a mă relaxa şi a descărca tensiunea de la muncă. Am momente în care am nevoie de o anumită muzică şi momente în care am nevoie de un alt fel de muzică şi acesta e motivul pentru care nu merg la orice concert.

„Nu mi-am luat niciodată concediu de sărbători“

Mai ştiţi câte sărbători de Crăciun sau de Revelion aţi petrecut la spital?

Nu, dar ştiu sigur că nu mi-am luat niciodată concediu de sărbători. Nu ştiu exact de câte ori am fost de gardă de Crăciun sau de Anul Nou, dar cred că de multe ori. Am rămas cu tradiţia aceasta de când era director doctorul Oprescu, care încetăţenise o regulă: în luna decembrie, niciun angajat nu-şi ia concediu. Punct. Ca să nu existe discuţii „de ce tu şi nu eu“. Deşi acum nu mai este această regulă, pur şi simplu nu-mi iau concediu.

Aveţi copii?

Da, am doi băieţi.

Şi ei cum primesc faptul că mama nu este acasă de Crăciun?

S-au obişnuit. Totul este o chestiune de obişnuinţă. Nu avem ce să facem. N-ar fi corect faţă de ceilalţi colegi să nu fiu şi eu de gardă. Şi soţul meu este medic, chirurg la Spitalul Militar, şi până acum am reuşit să ne suprapunem gărzile de Sărbători. Au fost ani în care am fost împreună de Revelion de gardă şi copiii au stat cu soţul meu la spital. Anul acesta suntem amândoi de gardă de Crăciun şi cred că am fost şi de Paşte, pentru că ne-a reamintit copilul nostru cel mic, care are 11 ani. El a ţinut minte şi mi-a zis: „Mami, dar ai fost şi de Paşte de gardă“. Dar trebuie să spun că, acum, copiii sunt la vârsta la care se mai şi bucură când plecăm de acasă (râde).

Când sunteţi de gardă de Anul Nou, la miezul nopţii aveţi un minut pentru a vă ura „La mulţi ani!“?

Da, ne rezervăm şi noi un minut pentru a ne spune „La mulţi ani!“. Dar se întâmplă să fie colegi care resuscitează la ora 0.00. Îmi amintesc că într-un an doi medici au rămas lângă pacient. Un coleg ventila pacientul, iar celălalt făcea compresiile toracice. Există şi astfel de situaţii. Până la urmă, ce se întâmplă? Mai vine un an, în care cine ştie ce ne aşteaptă.

Ce înseamnă timpul la camera de gardă?

Înseamnă foarte mult. Timpul este foarte preţios atunci când trebuie să iei decizii legate de viaţa unui om. Timpul poate fi atât un adversar redutabil pentru noi, dar şi un aliat. Sunt pacienţi în cazul cărora ne ajută timpul. Monitorizarea într-un interval mai lung de timp în cazul unui pacient poate să ne ofere informaţii foarte importante. De multe ori suntem contracronometru, dar sunt şi pacienţi la care avem timp să ne permitem să mai aşteptăm. Chiar înaintea discuţiei noastre am preluat o doamnă în cazul căreia mi-am rezervat un timp să-i fac nişte medicamente antialgice ca să îi putem face o ecografie. Este un status post-operator şi ecografia mi-o doresc foarte mult să văd ce se întâmplă acolo pentru că nu ştiu de ce are dureri foarte mari. Ecografia o să-mi ofere nişte informaţii pe care altfel nu le am.

În cazul căror pacienţi este foarte important timpul?

În principal, în cazul pacienţilor aflaţi în stop cardio-respirator sau instabili din punct de vedere al funcţiilor vitale. Apoi ducem o luptă contra timpului pentru pacienţii politraumatizaţi, a căror evoluţie este imprevizibilă. Trauma este o carte cu multe pagini surpriză. Mai sunt pacienţii cu evenimente cardiace acute, care sunt infarctele. Un pacient cu infarct miocardic poate face în orice moment o tulburare de ritm sau orice altceva care să-i pună viaţa în pericol.

„După intervenţia de Sfântul Stelian, protectorul copiilor, evoluţia a fost spectaculoasă“

Evoluţia pacienţilor critici poate fi uneori surprinzătoare. Vă amintiţi un caz care v-a impresionat în mod deosebit?

Sunt evoluţii care nu sunt în concordanţă cu ceea ce învăţăm noi la medicină. Sunt evoluţii mai bune decât sperăm noi. Acum îmi revine în memorie cazul unui copilaş, a fost demult, la începutul anilor 2000. Băieţelul avea 7-8 ani, care se juca în biserica aceea mare de la Moghioroş şi a căzut de la înălţime. A avut mai multe leziuni, dar trauma craniană a fost cea mai importantă dintre toate. A fost operat de mai multe ori la cap, i-au fost drenate nişte hematoame care se tot formau, evoluţia a fost sinusoidală, când mai bine, când mai rău, însă ultima intervenţie a avut-o în ziua Sfântului Stelian, care protejează copiii. După această intervenţie, evoluţia a fost foarte bună şi rapidă. Copilul a plecat acasă pe picioarele lui. Până la urmă viaţa nu o hotărâm noi, ci altcineva acolo... Indiferent care îi este numele sau chipul, altcineva hotărăşte... Un alt caz de care îmi amintesc este cel al unei fetiţe de clasa a VIII-a la Şcoala 150, copilul unei colege din spital, medic de medicină internă. Mama ei era de gardă când a fost adusă lovită pe trecerea de pietoni. A suferit un traumatism cranio-cerebral grav, era în gradul de cea mai profundă comă. Practic, nu i s-a dat nicio şansă atunci din ce spuneau cărţile de medicină. A fost operată, s-a reintervenit după două zile şi a fost ţinută într-o comă indusă pentru a scădea activitatea creierului la nivel bazal, doar pentru funcţiile vitale, ca să pună în repaus activitatea cerebrală. O lună a stat în această comă. Ulterior, a început să-şi revină încetul cu încetul, a devenit conştientă, dar avea nişte deficite motorii. După trei luni de internare la noi a plecat pentru recuperare în Germania şi a reuşit, cu ajutorul profesorilor şi colegilor, să-şi termine clasa a VIII-a în acelaşi an şcolar. Accidentul se întâmplase la început de octombrie. A absolvit clasa a VIII-a împreună cu colegii ei, a intrat la un liceu foarte bun, copilul are o viaţă normală acum.

CV

Pasionată de medicină şi de muzică

Numele: Silvia Nica

Data şi locul naşterii: 15 octombrie 1970, Focşani

Starea civilă: căsătorită, are doi copii

Studii şi cariera: A absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul UMF „Carol Davila“ în anul 1995.

A efectuat rezidenţiatul la Spitalul Clinic Militar Central, iar în anul 1998 a devenit medic specialist medicină de urgenţă. În anul 1999 şi-a început activitatea în cadrul departamentului de urgenţă al Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti.

Este medic primar din anul 2003, iar din anul 2010 a obţinut a doua specializare – medic specialist anestezie terapie intensivă.

A absolvit un master în Managementul sanitar. 

Este coordonator de rezidenţiat.

Din anul 1997 este violonistă în Orchestra Medicilor.

Locuieşte în: Bucureşti