Poveşti cu bunici de la cititorii "Adevărul": Cu Mama în gând
0
Cititoarea "Adevărul", Cristina Cozmovici, a scris despre Mama, aşa cum o numea pe bunica sa, alături de care şi-a petrecut multe zile pe prispa casei lor. Şi-a amintit cu nostalgie de acea dimineaţă din septembrie, '77, când a trebuit să se despartă de copilărie pentru a pleca la liceu.
Bunica, dinspre mamă, Maria Pascaru, sau "Măria lu Spiridon ş-a Irinei Tomuţ, din Botoşana Sucevii, maritatî-n Regat, după averi",
"Io-ti mamucî, vez tu floarea asta? Când eram eu copcilă la mamuca me, tătă partea asta era gişânii, aşa cum îs acuma numa aistea trii floriceli din mnijloc. Numa pi mărgini erau floriceli albi, ca o danteluţî. Eeeeee! Era multî ruşîni atuncia-n lumi. Amu ... ai sî vez tu cum în vro câţva ani n-a sî mai fii diloc!"
Îmi amintesc din ce în ce mai des episoade din viaţa mea cu Mama şi cu Tata, dar în ultimele zile îmi amintesc foarte multe despre Mama. Mă văd stând cu ea pe prispa din faţa căsuţei lor, Mama cu un scăunel sub tălpi (nu că era scundă, scăunelul o ajuta să stea în poziţia ei preferată, ghemuită, cu mânurile-n poală, studiindu-şi necontenit palmele, degetele ...), eu alături de ea, ca să vorbim. Şi înainte să abordeze vreun subiect, Mama tăcea îndelung, mustăcea, îşi mai învârtea mâinile în poală, se mai uita la mine şi într-un târziu începeam mai lunga sau mai scurta discuţie, legată aproape întotdeauna de "pâra" mămicăi dinainte, dar niciodată nu era morală sau predică, ci o mică observaţie legată de modul cum se purta ea "cu mamuca" ei când era fată.
O văd cu găleata cu apă şi cârpa, spălând duşumeaua în odaia noastră, atunci când mămica tocmai îl născuse pe Relu şi era încă la maternitate. Şi, furioasă, pe mine în special că eram cea mai mare, "voi n-o agiutaţ diloc pi mă-ta, eu la mamuca spalam sîngurî podelili".
Dar cele mai multe discuţii ale noastre erau de fapt lungi tăceri, stând una lângă alta pe prispă, şi din care eu înţelegeam tot ce trebuia, în funcţie de isprăvile de peste zi. Pentru că, trebuie să spun, erau rare, extrem de rare ocaziile în care Mama penaliza cu vorbe ieşirile mele "de pe pistă".
Îmi va rămâne poate cel mai bine întipărit în minte momentul plecării mele la liceu, într-o dimineaţă, dis-de-dimineaţă, septembrie '77. Aveam tren pe la ora 5 dimineaţa şi am plecat cu tăticu cu tractorul, eu şi mămica plus valiza de cătană. Am oprit şi pe la ei, pe la bunici, nu doar pentru că aşa se cuvenea, ci pentru că Mama era acolo, în poartă, am văzut-o în lumina farurilor, aşteptându-ne. Am coborât, eu şi mămica, dânsa apuncându-se de jelit că "iaca mamă, încep să le duc de acasă etc", iar biata Mama, despre care sunt sigură că avea aceleaşi lacrimi în suflet, i-a zis "Ei Taliţă, sosit-au clipa despărţirii şi oara bunului rămas" şi apoi s-a răţoit "taci tu, c-o duci la şcoalî nu la maritat" . Şi apoi m-a pupat şi mi-a palmat 50 lei spunându-mi să îi iau, că sigur o să-mi folosească "acolo, la şcoală". Ne-a readus cu picioarele pe pământ tăticu, de la volan cu un prozaic "haideţi fa, că pierdeţi trenu".
E atât de mare greutatea pe care o simt în piept gândindu-mă la ei, încât sunt sigură că atunci când voi pleca dincolo, nu va fi de boală sau de bătrâneţe ci doar fiindcă nu am mai putut duce dorul.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi poveştile cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana
Se încarcă comentariile...
